Prietenii de la Club LMT organizează și în această vară tabăra Branding Romania pentru tineri interesați de diferite domenii. Anunțul lor oficial este mai jos și vă încurajez să aplicați, atât pentru experiența de învățare, cât și pentru distracție!

———————————-

„Become responsible for the future!”

A patra ediție a școlii de vară pentru tineri Branding Romania se va desfăşura în perioada 28 august - 2 septembrie 2011 la Braşov sub deviza “Become responsible for the future!”. Proiectul organizat de Asociaţia Clubul Liderii Mileniului Trei îşi propune să informeze, să mobilizeze şi să responsabilizeze tinerii pasionaţi de autodezvoltare pentru a contribui la transformarea României de mâine.

Branding Romania, unica şcoală de vară focalizată pe reconstruirea imaginii de ţară, facilitează participanţilor cele mai puternice experiențe de învățare și astfel le oferă acestora resursele necesare dezvoltării durabile, atât pe plan personal, cât şi pe plan profesional.

Tinerii participanți, cu vârsta cuprinsă între 17-23 ani, vor interacţiona pe tot parcursul evenimentului cu profesionişti din mai multe domenii: educaţie, comunicare, mass-media, teatru, leadership, business. Cadrul de desfășurare va fi atât util, cât și plăcut prin numeroase sesiuni de training, dar şi prin activităţi de relaxare şi divertisment.

Branding Romania 2011 – “Become responsible for the future!” are ca obiective: transmiterea unui set calitativ de informaţii şi instrumente practice de implicare responsabilă a tinerilor în societatea prezentă, desfăşurarea unui cadru de interacţiune directă bazată pe educaţia non-formală, fundamentarea şi dezvoltarea comunităţii de tineri pasionaţi, inteligenţi, pragmatici, entuziaşti în vederea transformării vizibile şi treptate a României.

Misiunea proiectelor realizate de Asociaţiei Clubul Liderii Mileniului Trei este de a genera schimbare, persoană cu persoană.

Informaţii suplimentare se pot obţine prin următoarele date de contact:

Clubul Liderii Mileniului Trei

Adresa: Str. Dr. N. Staicovici, nr. 25, sector 5, Bucureşti

Telefon: +40735 835 831

E-mail: contact@clublmt.ro

Site: http://branding.clublmt.ro/ , www.clublmt.ro

Am citit în ultimele două săptămâni o care care m-a fascinat şi care a urcat repede în top 10 cărţi preferate. Titlul ei este Strada Latină nr.8, iar autorul este Zoltan Rostas. Am primit cartea asta ca o recomandare (sau de fapt lectură obligatorie) pentru cursul de Dezvoltare Comunitară şi Regională de la master. Mă aşteptam să fie o carte destul de teoretică şi greu de citit, dar am fost încântată să văd că este de fapt o scriere incredibil de captivantă şi că descrie o lume şi un timp care mă fascinează acum mai mult decât atunci când am început lectura.

Cartea face referire la activitatea Şcolii Sociologice de la Bucureşti aflată sub îndrumarea sociologului Dimitrie Gusti în perioada interbelică. Se concentrează preponderent pe activitatea echipelor studenţeşti din cadrul Fundaţiei Culturale Regale “Principele Carol” care au contribuit în mod voluntar (iar apoi obligatoriu în perioada 1938-1939 prin legea Serviciului Social) la acţiuni de cercetare şi de dezvoltare a satului românesc. Concret, echipe mixte de studenţi (pe domenii precum agronomie, sociologie, medicină, medicină veterinară, teologie etc.) realizau campanii de vară, de câte 3 luni, în sate, realizând monografii ale satelor şi ajutând şi educând (dacă îmi este permis) ţăranii pe patru direcţii principale: sănătate, muncă, minte şi suflet. Nu voi detalia aici cum se aplică aceste patru direcţii generale în viaţa ţăranilor, vă invit la lectură ca să aflaţi.

Volumul este structurat pe două mari perioade, cea înainte de 1938, când participarea era voluntară, şi perioada Serviciului Social. Odată cu începerea războiului, activitatea Fundaţiei şi automat a echipelor a luat sfârşit. Frumuseţea cărţii este din punctul meu de vedere faptul că este alcătuită din interviuri cu persoane care au luat parte la iniţiativele lui Gusti şi ale colaboratorilor săi. Autenticitatea cu care intervievaţii povestesc o epocă ce mie îmi pare la ani-lumină distanţă faţă de noi creează dependenţă. Probabil că încântarea mea cu privire la această carte vine şi din convingerea că fiecare viaţă de om ar trebui povestită şi păstrată în formă scrisă, pentru că fiecare dintre noi avem romanul propriu care merită povestit. Iar atunci când trăieşti şi vremuri extraordinare, de importanţă majoră pentru desfăşurarea lucrurilor în viitor, aşa cum au trăit intervievaţii dlui. Rostas, povestirea experienţelor umane devine aproape imperativă.

Pe lângă interviuri, volumul are la începutul fiecărei părţi o scurtă istorie a vremii, a contextului socio-cultural şi al celui politic, astfel încât intervenţiile participanţilor să poată fi încadrate într-un context mai larg. Nu este totul foarte la îndemână din punct de vedere al înţelegerii, însă cu un efort minim e o lectură care te transpune într-o lume faţă de care eu sunt tare nostalgică, în ciuda faptului că nu am avut nicio legătură cu ea. Şi ca studentă, mi-aş dori ca mediul academic să pregătească în continuare elite ale căror preocupări să vizeze dezvoltarea ţării şi îmi doresc un mediu universitar care să pună accent pe dezbaterea de idei inovative şi pe străduinţa de a exploata şi şlefui potenţialul studenţilor care să devină până la urmă profesorii şi gânditorii generaţiei următoare. Dar vremurile s-au schimbat şi ne-am schimbat şi noi şi poate rostul nostru acum este să ne manifestăm în alte moduri.

În orice caz, ca să ies din groapa melancoliei, vă recomand din suflet cartea asta minunată care îţi mai arată câte un pic din cine suntem şi cine am fost. O găsiţi la Curtea Veche şi poate fi comandată şi online.

Sursă foto

Postul ăsta vine ca urmare a unei scurte conexiuni pe care am făcut-o vinerea trecută în timp ce stăteam semi-inertă pe canapea în faţa televizorului. Mama se distrează foarte tare vineri seara de când cu emisiunea Românii au talent. Şi când mă nimeresc şi eu acasă de obicei ne hlizim împreună la unele momente “artistice” şi ne minunăm, la modul serios, de altele.

Iar săptămâna trecută, în timp ce mă uitam la aceşti băieţi dansând, mi-am dat seama că mă uitam la experienţa exactă pe care o descrie Sir Ken Robinson în a lui superbă carte, The Element. Am avut un moment în care am văzut practic cât de frumoşi sunt aceşti oameni care fac ceea ce le place lor cel mai mult, câtă fericire şi echilibru emană. Iar Sir Robinson captează incredibil de frumos în cartea lui trăirile şi experienţele de viaţă ale unor oameni care sunt la fel de frumoşi prin faptul că şi-au găsit “elementul”, oricare ar fi el.

Recomand cu căldură cartea, pentru că pe lângă faptul că este foarte revelatoare în multe privinţe, este şi incredibil de distractivă. Umorul englezesc şi cumva specific autorului reuşeşte să pună lucrurile într-o nouă perspectivă (ca de exemplu dimineaţa în care am ajuns la pasajul în care compară Pământul cu alte diferite planete din Univers şi concluzionează că toate grijile cu care ne-am trezit par brusc foarte nesemnificative).

În orice caz, cartea intră la capitolul Must read, iar emisiunea nu este rea, mai ales că mai vezi oameni ca frumoşi ca ea sau ca el.

Am primit o invitaţie acum ceva timp din partea Irinei să scriu în cadrul campaniei ce aniversează 3 ani de LumeBună.ro Provocarea este de a răspunde la întrebarea “De ce aleg România?”

Stau şi mă gândesc de ceva timp, trebuie să recunosc şi încerc să îmi tot organizez o listă de motive sau argumentări şi nu prea îmi iese. Şi nu mă gândesc doar în contextul acestui exerciţiu de reflecţie, ci în general, din ce în ce mai mult apare această punere în perspectivă a deciziilor mele de până acum, a acţiunilor mele din prezent şi automat a planurilor pentru viitor. Renunţ deocamdată la încercarea de a face o listă, pentru că e clar că nu e momentul şi poate nici contextul să fac asta şi o să scriu doar puţin despre poziţionarea mea în momentul ăsta.

Sunt în România pentru că aici m-am născut şi am trăit toată viaţa şi pentru că aici îmi sunt toţi oamenii dragi şi foarte dragi. Am norocul să am nişte rude, prieteni, colegi deosebiţi, de care sunt foarte legată şi împreună cu care simt că mai am lucruri de făcut. În acelaşi timp, my better half este tot aici, iar dacă ar fi să plec undeva, aş vrea ca el să fie lângă mine. Sunt în România şi pentru că simt că activitatea mea aduce o contribuţie, oricât de mică, oamenilor cu care mă întâlnesc. Atâta timp cât pot să îmi concentrez energia şi efortul către ceva care consider că poate genera o schimbare în bine la nivelul oamenilor şi la nivel social, mă simt împlinită. Iar dacă munca asta mă face să şi învăţ câte ceva în fiecare zi şi să cresc ca şi profesionist, cu atât mai bine (cu toate că se pare că încă nu mi-am ales clar profesia, ceea ce este un paradox destul de amuzant dupa vreo 16 ani de şcoală). În momentul ăsta, pe partea de job îmi e bine si consider că mai am multe de învăţat aici unde sunt. Nu în ultimul rând, sunt în România pentru că am început şi un master pe care aş vrea să îl şi termin, aşa ca idee. Pe principiul “nu lăsăm lucrurile neterminate”.

E important să spun însă că dacă sunt acum în România, nu înseamnă că aici voi fi mereu. Nu am renunţat la ideea de a merge măcar la studii în străinătate, iar după aceea uşile sunt deschise. Nu ştiu dacă voi alege România mereu, nici nu ştiu dacă voi avea de ales prea mult. Ideea e că dacă tot sunt aici, să fac tot ce pot eu mai bine pentru mine şi pentru cei din jurul meu.

 

Tocmai ce m-am întors de la un concert tare frumos. British Council organizează un eveniment intitulat “Stagiunea de Compoziţie Britanică”, o serie de 4 concerte de compoziţii contemporane britanice. În seara asta a fost cel de-al treilea concert în care am ascultat 5 piese scrise de compozitori britanici aparţinând unui număr de patru generaţii muzicale (aşa cum ne-a fost explicat de către curatorul Stagiunii, Philip Cashian, Directorul Catedrei de Compoziţie de la Academia Regală de Muzică din Londra) în interpretarea unui grup de 5 muzicieni români.

sursa foto

A fost prima dată când am asistat la un concert susţinut aproape în totalitate cu instrumente de suflat. Excepţia a fost violoncelul pe lângă flaut, oboi, clarinet, corn şi fagot. M-au impresionat varietatea de sunete pe care le-am auzit, efortul şi coordonarea excepţională a muzicienilor de pe scenă. Cel mai mult mi-a plăcut piesa “Palace at 4 am” a lui Simon Holt care m-a făcut să mă simt de-a dreptul într-o grădină în zori de zi înconjurată de triluri de păsări. Mi-a mai plăcut tare mult şi locaţia, la Centrul Naţional Tinerimea Română, vis-a-vis de Teatrul Bulandra de la Izvor, unde am stat într-o sală micuţă, dar tare elegantă şi frumos amenajată, în ton cu atmosfera.

Ultimul concert din seria de 4 va avea loc în data de 29 martie, în acelaşi loc, tot cu piese scrise de compozitori britanici, iar pe lângă instrumentele de suflat vom mai auzi şi pian şi vioară. Intrarea este liberă, în numărul locurilor disponibile. Vă recomand cu multă căldură să mergeţi.

Am primit săptămâna trecută din partea Corei o invitaţie de a scrie pentru bilanţul pe care îl face Responsabilitate Socială zilele astea. O să răspund deci cu mare drag provocării, pe baza experienţei mele personale din anul 2010.

1. Primele 3 companii pe care le apreciez pentru CSR în 2010

În anul 2010 am avut ocazia să lucrez în două organizaţii, Fundaţia CODECS pentru Leadership (FCL) şi Fundaţia Noi Orizonturi (FNO), iar în cadrul amândurora am interacţionat direct cu modul în care companiile se implică social. “Nominalizările” mele sunt deci următoarele:

• Nokia – în ultimii 3 ani, Nokia a sprijinit Fundaţia Noi Orizonturi în extinderea ei şi în replicarea modelului de educaţie non-formală IMPACT  (model bazat pe educaţia prin serviciu în folosul comunităţii în cluburi de iniţiativă comunitară pentru tineri între 12-18 ani din toată ţara). Datorită finanţării Nokia, a fost deschis un birou operaţional FNO la Cluj Napoca şi au fost deschise 140 de cluburi de tineret în tot atâtea şcoli, în 11 judeţe din toată ţara (Iaşi, Neamţ, Mehedinţi, Timişoara, Bucureşti, Călăraşi, Constanţa, Galaţi, Hunedoara, Braşov şi Cluj). Ca să susţii o asemenea structură pe o perioadă aşa lungă de timp, este nevoie după părerea mea de o mare încredere între parteneri şi de o stabilitate considerabilă a relaţiei dintre ei, lucruri care în colaborarea noastră cu Nokia au fost prezente şi care ne-au permis să livrăm educaţie non-formală de calitate pentru peste 3600 de tineri din toată ţara. Pentru faptul că a crezut în puterea modelului şi pentru că ne-a susţinut financiar, reuşind să rămână în acelaşi timp destul de flexibilă, Nokia este pentru mine momentan nr. 1.
• Tenaris Silcotub – compania producătoare de ţevi din oţel care are reprezentanţă în Călăraşi şi Zalău sprijină de cel puţin 3-4 ani programul Liderii Mileniului Trei (LMT) oferit de FCL. Programul oferă 13 module de educaţie non- formală tinerilor din licee şi şcoli generale pe teme precum comunicare, lucru în echipă, inteligenţă emoţională, negociere şi soluţionare de conflicte, management de proiect, toate acestea contribuind la dezvoltarea unor abilităţi de leadership în rândul elevilor români. Tenaris a sponsorizat peste 20 de grupe de elevi din liceele din Zalău şi Călăraşi (adică peste 400 de elevi), acoperind astfel cheltuielile pentru modulele urmate de copii. O parte dintre participanţii în program erau chiar copii ai angajaţilor Tenaris, ceea ce pentru mine înseamnă o grijă reală a companiei pentru angajaţii ei şi pentru familiile lor. Tenaris este importantă pentru mine pentru că a susţinut copiii care au făcut mai multe module să devină chiar ei traineri şi să răspândească cele învăţate către colegii lor. Tot Tenaris a sponsorizat şi o serie de 4 tabere de vară pentru copiii LMT-işti. Cel mai bun aspect al colaborării cu această companie este continuitatea, faptul că nu a abandonat parteneriatul după un semestru sau un an şcolar, ci a vrut să creeze un cadru în care elevii să poată continua dacă îşi doresc.
• Coca Cola HBC – contactul cu Coca Cola HBC l-am avut tot în cadrul programului LMT, această companie sponsorizând anul trecut 6 grupe de copii din Ploieşti şi Timişoara. Am fost implicată în colaborare doar pentru un semestru, dar am înţeles că şi Coca Cola continuă să sponsorizeze grupe de copii pentru LMT, ceea ce nu poate decât să mă bucure. Partea bună a acestui parteneriat a fost că ne-a permis să intrăm cu programul în şcoli noi în oraşe în care nu eram prezenţi (Timişoara) şi să revenim în oraşe în care am avut grupe la un moment dat şi să consolidăm relaţia în acele comunităţi (Ploieşti).

2. Măsura în care au răspuns companiile la aştepările mele în 2010

Sinceră să fiu, trăiesc cu impresia că oamenii din companii încearcă să se apropie din ce în ce mai mult de alte sectoare de activitate şi mă bucur că ONG-urile sunt destul de băgate în seamă la capitolul ăsta. Aşa că în anul 2010 cred că eforturile companiilor pe partea de CSR au fost mai vizibile, dar şi mai multe, iar asta cred că vine ca o urmare a faptului că publicul, consumatorii şi mai ales sectorul terţiar sunt mult mai critici cu privire la ce fac companiile cu banii lor şi ai noştri până la urmă.

3. Aşteptările mele de la companii pentru anul 2011 pe partea de CSR

În anul 2011 mă aştept ca iniţiativele începute şi foarte mediatizate să fie continuate sau dacă asta nu e o opţiune/soluţie, măcar să se transforme în alte cauze. Mă aştept ca acţiunile de CSR să se multiplice şi ca acestea să se transforme într-o prioritate pe agendele interne ale companiilor. Dar cred că cel mai mult îmi doresc ca aceste acţiuni de CSR să depăşeaşcă nevoia de vizibilitate şi PR a companiilor pe partea asta şi să ajungă să fie privite ca o activitate care influenţează direct îmbunătăţirea stării de fapt şi ca o contribuţie pe care companiile sunt datoare să o aducă în societăţile în care şi datorită cărora funcţionează.

4. Ce sunt dispusă să fac pentru a stimula companiile pe CSR în 2011

Sunt dispusă să renunţ la produsele/serviciile unei companii care nu are o politică de CSR pe placul meu, cum sunt la fel de dispusă să cumpăr mai mult de la cele care îmi plac. Pot de asemenea să răspândesc veştile cu privire la activităţile de CSR ale companiilor şi de ce nu, să povestesc mai multe reprezentanţilor acestor companii pe care îi întâlnesc despre multitudinea de cauze pe care le pot sprijini.

Mă întorceam acum vreo 2 ore din oraş şi la intersecţia din faţa hotelului Marriott, stând la semafor autobuzul, observ pe clădirea de vis-a-vis ditamai outdoor-ul de la noul canal al Discovery, TLC. Mai văzusem la televizor scurte spoturi care anunţau lansarea (precum acesta), dar care nu mi-au atras însă atenţia. Astăzi, în schimb, a fost vorba altă poveste.

Outdoorul este următorul:

Numai mie mi se pare că mesajul este foarte prost? Eu din ce scrie aici înţeleg că Discovery nu este un post adresat neapărat  femeilor, că în timp ce băieţii se uită la “Tehnici de supravieţuire”, “How it’s made” şi “Mythbusters”, nouă ne-ar trebui mai degrabă un post despre rochii de mireasă, haine şi accesorii vestimentare şi de ce nu, nişte emisiuni de gătit. Îmi pare rău, dar în momentul ăsta mă atac.

Nu mă înţelegeţi greşit, mă uit cu mare drag la “Fashion Police” şi la “Cake boss”, iar “Say yes to the dress” e câteodată atât de amuzantă că e greu de crezut că poveştile alea despre tipe obsedate de rochii de mii de dolari pe care le poartă o singură dată sunt adevărate. Repet, găsesc toate emisiunile astea şi ce mai apare acum pe Travel&Living foarte distractive, relaxante şi chiar interesante (Stacy este până la urmă genială cu toate outfiturile ei). Şi totuşi… Mă consider o persoană capabilă şi direct interesată de ce apare şi pe Discovery. Nu îmi plac toate emisiunile şi nu mă uit la toate, însă cred că sunt printre cele mai educative chestii pe care le găseşti la TV. Şi ştiu sigur că mai sunt ca mine încă alte multe femei şi fete care dacă dechid televizorul ajung de cele mai multe ori inevitabil pe unul din posturile Discovery sau pe National Geographic.

Imaginea de mai sus am găsit-o pe blogul ăsta unde am văzut că nu sunt singura care a perceput astfel mesajul.

În căutările mele am dat şi peste acest articol, care o citează pe dna. Ada Roseti, directorul Discovery Romania, spunând la lansarea postului că acesta se adresează “femeilor dinamice, cu o viaţă socială activă” şi că publicul-ţintă e “definit mai curând psihografic decât demografic”. Dacă mi se permite, cred că oamenii care au propus şi aprobat campania asta cu mesajul de mai sus nu au înţeles foarte bine cine e publicul lor ţintă şi care sunt caracteristicile lor psihografice (că tot se laudă că asta au făcut). Pentru că după mintea mea, oamenii care se uită la posturi de genul ăsta sunt încadraţi cumva în categoria medie şi peste din punct de vedere socio-economic şi ce e mai important, educaţional. Iar atunci când le spui unor femei cât de cât educate ca Discovery e un pic cam prea mult pentru ele, mie mi-e clar că nu prea ştii ce spui şi de ce. Repet, asta e o părere personală care nu se bazează pe studii care să-mi dovedească cine se uită de fapt la canalele din portofoliul Discovery. Cred totuşi, că nu sunt aceeaşi oameni care urmăresc OTV.

Mă tot urmăreşte un gând de săptămâna trecută încoace. Sunt înconjurată de femei ultra-talentate şi super competente, care deţin poziţii de conducere şi decid pentru oamenii lor, pentru activitatea lor şi pentru organizaţia pe care o duc mai departe. Sunt femei cu adevărat puternice, deştepte şi cu o capacitate de analiză şi înţelegere care mă şochează câteodată. Le respect, ţin la ele şi în acelaşi timp mă uit cu admiraţie şi încerc să învăţ cât mai mult pentru că mă fascinează. Dacă aţi sta să analizaţi, aţi fi surprinşi de câte astfel de femei sunteţi înconjuraţi la rândul vostru. Eu am căpătat perspectiva datorită evenimentelor recente, însă sunt convinsă că nu sunt o excepţie.

Ceea ce mi se pare însă şi mai frumos, este faptul că la sfârşitul zilei, aceste femei vor doar să se alinte lângă bărbaţii lor. Fie ei soţi, iubiţi, logodnici etc., ei sunt echilibrul unei vieţi în care deciziile şi controlul joacă un rol esenţial în fiecare minut profesional. Şi pe cuvânt că nimic nu mi se pare mai frumos în momentul ăsta ca o femeie complet stăpână pe viaţa ei exprimându-şi dorul faţă de cel care îi e alături. E o vulnerabilitate în toată chestia asta pe care o înţeleg, pe care o simt la rându-mi şi de care mi-e pur şi simplu drag. Şi nu înseamnă că eşti mai slabă sau mai dependentă, ci doar mai umană şi mai aproape de a fi completă.

A vorbit romantica din mine în seara asta.

Crăciunul ăsta cineva foarte drag m-a învăţat ceva ce credeam că ştiu şi aplic şi ceva care este nepreţuit mai ales în vremuri de sărbătoare.

Crăciunul ăsta am învăţat că sărbătorirea propriu-zisă poate să vină sub orice formă, de la cele mai simple momente de privit documentare cu animale la televizor până la mese festive în familie. Cheia nu este tipul de activitate pe care ne-o planificăm, ci atmosfera şi intenţiile cu care ne îndreptăm acţiunile către alţii. Mi-am dat seama brusc că imaginea de Crăciun perfect în care toată familia se reuneşte într-o atmosferă senină de bucurie şi înţelegere schimbând cadouri nu este neapărat varianta “corectă” în toate cazurile. Crăciun e şi atunci când oameni care nu-şi vorbesc de obicei stau la masă şi schimbă câteva cuvinte, Crăciun este şi atunci când, stingherit, primeşti un cadou şi nu ştii cum să-ţi manifeşti recunoştinţa, Crăciun e şi atunci când citeşti liniştit o carte şi te uiţi la un film. Important e ce simţi în clipele alea şi dacă eşti împăcat cu tine, cu cei din jur şi cu lucrurile trecute pe care oricum tu nu ai cum să le mai schimbi. Facem ce putem de acum înainte. Mă bucur că mi-am dat seama şi că nu mi-am dat seama prea târziu, pentru că altfel poate ziua asta nu ar mai fi fost la fel. Şi mă mai bucur că am în jurul meu oameni care văd lucrurile aşa şi care înţeleg.

Crăciun fericit tuturor!

Am fost în urmă cu câteva zile la evenimentul “Se poate” organizat de Lume Bună din partea Fundaţiei Noi Orizonturi. Întâlnirea a fost structurată sub forma unor prelegeri ale unor invitaţi, după care 8 ONG-uri/programe educaţionale şi-au expus “oferta” pentru elevii de liceu participanţi la eveniment. Ideea de bază a fost să le arătăm copiilor de 15-16 ani că este posibil să ajungi cineva (chiar şi în România), pe propriile tale forţe şi prin muncă cinstită şi să le dăm în acelaşi timp opţiuni şi sugestii pentru a-şi începe dezvoltarea personală.

Am fost cu adevărat impresionată de toate discursurile celor patru invitaţi. Tincuţa Baltag, directoarea Fundaţiei Dinu Patriciu, ne-a vorbit despre cum succesul nu depinde de câţi bani ai la dispoziţie ca să faci ceva cu ei, ci prin dorinţa de a reuşi, prin perseverenţă şi prin urmărirea lucrului care îţi place indiferent de ce faci în rest. La rândul lui, Traian Brumă, membru fondator al CROS, ne-a povestit despre experienţa lui de adolescent pasionat de aggressive rollerblading şi apoi de hotărârea lui de a deveni inginer serios, care s-a lovit însă de nepăsarea profesorilor politehnişti care nu au vrut să se abată nici un cm de la ce zicea cursul, în ciuda dorinţei lui de a afla şi a întrebărilor repetate. Ceea ce a dus în viaţa lui la concluzia că educaţia ţi-o cam faci şi singur prin deciziile pe care le iei şi prin pasiunile pe care le ai şi că şcoala poate mai mult să te demotiveze în acest sens. A urmat o prezenţă necunoscută mie până acum, şi anume Eliza Rogalski, CEO Tempo Adveritisng, care m-a cucerit prin spontaneitate şi energie. Povestea ei a fost captivantă mai ales pentru că a fost foarte atipică: a lucrat mult timp ca asistentă medicală, plănuia să emigreze în Germania, a coordonat o campanie umanitară ad-hoc şi a ajuns de la sistemul sanitar la jurnalism, PR şi acum publicitate. Şi nici n-a emigrat. Eliza a atins şi un punct care mie mi s-a părut fundamental: echilibrul viaţă personală – viaţă profesională. Noi, oamenii pasionaţi şi implicaţi în ceea ce facem, avem tendinţa să alocăm mai puţină atenţie nevoilor noastre de oameni care vin acasă “la ceva” seara şi la un moment dat asta se răsfrânge tot asupra noastră. Am învăţat din nou să nu renunţ la lupta pentru “drepturi egale” a ambelor mele vieţi şi (i-)am fost recunoscătoare  (din nou) că mă bucur din toată inima de amândouă. Nu în ultimul rând, povestea lui Alex Găvan, alpinistul care a urcat până în prezent 3 vârfuri de peste 8000 m din Munţii Himalaya fără oxigen suplimentar, povestea lui, cum ziceam, mi-a făcut pielea de găină. Înregistrările făcute de el când a ajuns pe vârfuri, deasupra norilor, cu Everestul si K2-ul în jur, epuizat şi aproape incoerent de multe ori, ne-au adus un pic într-o lume guvernată de alte reguli, în care pleacă mulţi, dar doar cei norocoşi ajung sus şi cei cumpătaţi se întorc. M-au impresionat cuvintele pline de emoţie pe care le-a avut de zis despre colegi de-ai lui care au fost puşi în situaţii foarte periculoase. M-au impresionat umilitatea şi modestia lui, precum şi sufletul pus în tot ce a zis. Mă gândesc că este imposibil să fie altfel, muntele are grijă să te înveţe.

Am plecat de la eveniment plină de dorinţe şi vise şi de sentimentul că oricât de mare ar fi efortul, rezultatul merită. Mi-a fost întărită încă o dată convingerea că fiecare viaţă de om trebuie povestită pentru că e un roman în sine, care ascunde multe răspunsuri şi adevăruri fundamentale.

M-a şi întristat un lucru însă: privirile copiilor care au stat lângă mine. Nici un pic de speranţă, de entuziasm, de ambiţie şi de activare. Aveau nişte priviri plictisite (ca să nu zic goale), îşi dădeau ochii peste cap şi se uitau la ceas, în ideea în care asta era încă o obligaţie nasoală pe care o aveau de făcut că a zis profa. Nu ştiu dacă au înţeles ceva, nu ştiu dacă au fost impresionaţi, nu ştiu dacă s-a trezit ceva în ei, mă îndoiesc. Vorba Tincuţei Baltag, dacă până şi copiii ăştia sunt lipsiţi de speranţă şi blazaţi, păi cum să mai ajungem undeva?

Planurile sunt ca evenimentele de genul ăsta să continue şi cred că sunt tare benefice mai ales pentru adolescenţi, dar de multe ori şi pentru noi, ca să nu uităm să ne mai facem şi o auto-analiză din când în când. La mai mare!