You are currently browsing the monthly archive for februarie, 2008.
Mi s-a părut chiar tare asta 
Best:
1. Male friend: Daniel
2. Female friend:Angi, Diana
3. Vacation: vara dintre a 10-a şi a 11-a
4. Age:18
5. Memory: majoratul meu, festivalul de teatru dintr-a 11-a, faze din generală, excursii din liceu etc.
Worst:
1. Time of day: dimineaţa foarte foarte devreme, adică înainte de 8
2. Day of the week: luni
3. Food: chestii foarte grase
4. Memory: audiţia la Pod, bucăţele din clasa a 10-a şi de astă vară
Last:
1. Person you saw: tata
2. Person you talked to on the phone: mama
3. Hugged: Andreea
4. Text messaged: Răzvan
5. IM: Oana
Yesterday:
1. What did you do: m-am trezit la 6.30, l-am dus pe Auraş în Berceni la meditaţii, m-am dus la serviciu, m-am dus acasă şi am mâncat, am mers la curs, am ieşit cu Daniel, Ioana, Rozana etc.
2. Who were you with: Auraş, colegii de lucru, colegii de şcoală, Daniel, Ioana, Rozana etc,
3. Bad/Good day: good
4. Lose something: Nu
5. Fall out with someone: Daniel un pic
Today:
1. What are you doing now: scriu pe blog şi ascult muzică pe VH1
2. Today in general: trezit la 6.30, facultate, m-am văzut cu Diana, facultate, m-am văzut cu Andreea, serviciu, facultate, acasă.
3. Wearing: pijama
4. What did you eat for lunch: pui cu orez de la KFC
5. Better than yesterday: cam la fel
Tomorrow:
1. Is: joi
2. Got any plans: facultate, serviciu, facultate, masă cu familia probabil.
3. Getting lucky: who knows )
4. Dislikes about tommorow: iar lucrez vreo 12 ore fără oprire
5. Do you have work: hell yeah )
Favorites:
1. Number: 3
2. Song: nu pot să aleg unul acum, poate ceva Amy Winehouse
3. Colour: roşu, albastru. alb
4. Season: primăvara
5. State: Polonia cred
Currently:
1. With someone: da.
2. Missing someone: Da…prieten, prieteni, the good days…
3. Mood: obosită, un pic melancolică şi cu multe întrebări existenţiale
4. Wanting: somn, un film bun, o plimbare pe-afară, o discuţie heart to heart
Şi o dau mai departe Ioanei, lui B şi Laurei.
Ascultam muzică ieri dimineaţă în tramvai şi uitându-mă pe geam mi-am amintit cât de mult iubesc soarele de primăvară care parcă te dezmorţeşte şi îţi dă puteri noi. Şi la fel de simplu mi-am dat seama că după ceva timp sunt împăcată în sfârşit cu mine însămi si chiar mulţumită de modul în care decurg lucrurile în viaţa mea. Şi m-am gândit să scriu despre chestia asta pentru că de obicei scriu doar despre ceea ce mă deranjează, ce nu-mi convine. De ce nu ne-am aminti mai des să ne bucurăm şi să ne bucurăm că ne bucurăm? Momentele astea sunt la fel de importante ca şi acelea în care lucrurile nu stau întocmai cum ne-am dori. Tindem însă să uităm din ce în ce mai des să apreciem clipele bune, clipele de pace cu lumea, cu noi înşine şi unii cu alţii.
Asta e încă o zi în care m-am trezit mulţumită de dimineaţă, mă bucur de soare şi de căldură, mă bucur că sunt sănătoasă, că sunt iubită şi iubesc la nebunie, de-abia aştept să mănânc o mie de bunătăţi, să ascult muzică, să stau iar cu familia, să mă uit la TV şi să stau pe net, poate chiar să citesc ceva, să ies seara să-mi văd prietenii, să râd până obosesc, să-mi fac planuri şi ordine în ele.
Cresc şi mă bucur de asta.
Dacă sunteţi curioşi să aflaţi unde vă situaţi exact în Infernul lui Dante în momentul de faţă, be my guests. Eu sunt la nivelul trei, unde mă aleargă un monstru canin cu trei capete şi ochi roşii să mă sfâşie în timp ce eu mă zvârcolesc prin noroiul rece şi apa putrezindă.
Testul e descoperit via Angi.
Cel mai mare atu al nostru este ca putem sa visam. Cat timp avem chestia asta in noi nu ne poate invinge nimic. Ne demoralizeaza lucruri, ne obosesc, ne enerveaza, dar nu ne determina sa renuntam. Pentru ca stim ca se poate, pentru ca vedem ca putem, pentru ca stim ca facem. Kurt Vonnegut zicea asa de bine ca nu ne dam seama “how much possibility lays before us”. Mi se pare incredibil ca la 20 de ani nimic nu este fix, nimic nu e constrangator, poti face absolut ce vrei, ce te face multumit, fericit si mai mult: poti sa visezi, sa creezi lucruri care sa te faca sa te simti bine, sa-i faca si pe altii fericiti si care sa schimbe lumea. Toti vrem sa schimbam lumea intr-un fel sau altul. Toti visam, speram si ne vedem peste ani (daca nu chiar in prezent) facand ceva pentru noi, pentru cei din jurul nostru si pentru lume. Cred cu tarie ca fiecare schimba ceva. Voluntar sau nu. Nu se poate ca viata oricarui om sa nu aiba o influenta.
Nu ascult pe cei care spun ca ne pierdem timpul. Poate suntem naivi, poate suntem visatori, poate nu avem experienta. Dar avem tinerete, energie, vointa, vise. Si totul depinde de noi. Ce facem noi azi determina ce se intampla maine. Oricat de putin. Si cred ca merita sa muncesti minim 15 ore pe zi pentru asta.
Pentru voi si pentru toti cei care inca mai viseaza.
Later edit: foarte important.
Lucrez de fix patru zile. Mi se spune de multi ani ca tinerii romani nu sunt pregatiti pentru piata muncii. Daca nu credeam, mi s-a demonstrat in aceste patru zile.
Azi am inceput un training pentru a invata produsele, cu ce se mananca si cum sa le prezint clientilor la telefon. E drept ca eu nu o sa ma ocup de vanzarea lor, ci de feedbackul vanzarii, insa trebuie sa stiu cate ceva in cazul in care sunt intrebata. Am cinci colegi de training. Nu ma inspira niciunul. Mereu am considerat ca oamenii de vanzari trebuie sa te atraga, sa fie placuti, convingatori, fermi, prompti, capabili. Astazi eu am vazut foarte putin si doar in cativa aceste calitati. Nu ma indoiesc de faptul ca ei sunt niste oameni capabili. Ceea ce mi s-a demonstrat insa este ca sistemul nostru educational nu te pregateste pentru nimic. Incepand cu modul in care te imbraci si arati si terminand cu modul in care scrii si vorbesti. Probabil ca sunt carcotasa (sau poate ca totusi nu) daca mi se pare mai mult decat aiurea faptul ca scrii ‘negri’ cu doi ‘i’ sau ca nu stii sa citesti ‘accompanied’ sau sa scrii ‘business’. Cred ca in momentul in care ai pretentii ca lucrezi intr-un loc in care limba engleza se foloseste la fel de mult ca romana ar trebui sa poti vorbi o engleza fara greseli gramaticale care te zgarie pe urechi.
Si tin sa repet: este vina angajatilor doar partial. E clar ca si in sistemul educational de azi daca vrei poti sa inveti sa scrii corect, sa capeti niste cultura generala, sa te dezvolti si pe alte planuri (cu toate ca aici intra in joc mai mult activitatile extrascolare, dar sunt pana la urma tot in cadrul invatamantului fie ele olimpiade, concursuri, festivaluri de teatru, cursuri IT etc.) Insa dupa parerea mea un elev nu ar trebui sa iasa de pe bancile liceului (nici nu mai vorbesc de facultate) fara sa aiba un nivel de cunostinte de bun simt care sa-i permita sa se descurce la un job.
De aceea apar Mentorship, Youth Summit, Youth Delegate si toate cele de la Oricum, precum si multe alte metode alternative de educatie. Cine vrea sa le vada si sa le foloseasca are unde le gasi, cine nu se straduieste va supravietui in organizatii, dar nu stiu daca organizatiile vor supravietui cand vor fi saturate de mediocritate.
Chiar dacă nu-mi place s-o recunosc şi chiar dacă refuz să cred de multe ori, oamenii sunt răi. Fac orice să te jignească, să-şi demonstreze sieşi cât sunt de puternici şi de importanţi. Şi cel mai rău este atunci când nu poţi să răspunzi şi trebuie să le suporţi toanele pentru că relaţia este una profesională şi de, rămânem politicoşi.
Vă daţi seama că nu scriu postul ăsta pentru că am visat ceva urât azi-noapte, ci pentru că am avut prima mea experienţă foarte naşpa în domeniul comunicării (dacă aş zice PR cred că ar fi prea mult). Nu vreau să dau foarte multe detalii, cert este că dintr-o greşeală tehnică, o conversaţie privată între mine şi o colegă de lucru a ajuns la urechile (respectiv la ochii ) ‘clientului’ căruia trebuia să-i răspundem la nişte întrebări. ‘Domnul’ nu a ezitat să răspundă cu un lung şir de jigniri privind incompetenţa şi inutilitatea mea, precum şi să evidenţieze statutul său înalt în organizaţiile educaţionale şi faptul că va face public acest incident. Cea mai frustrantă parte este că eu, în continuare din postura de organizator de evenimente şi om de legătură dintre participanţi şi organizaţie, nu pot decât să îmi cer scuze, să-mi asum greşeala şi să suport consecinţele.
Înţeleg reacţia lui, a fost greşeala noastră. Nu pot să accept însă insultele şi ideea că eu nu am dreptul la o părere personală şi la o conversaţie personală pe baza acelei păreri cu altcineva. Sunt sigură că totul o să se rezolve, însă pentru prima oară am văzut the downside of the PR business.
Faptul că am terminat prima sesiune din viaţa mea merită un post pe blog. A fost naşpa, a fost mult, vreau să dorm şi să nu mai aud de examene. Asta evident până în mai când voi fi nevoită.
Noi să fim sănătoşi şi multă baftă celor care mai au încă treabă!
Ieri am fost la primul meu interviu de job. Recunosc că înainte m-am gândit mult şi bine cu ce să mă îmbrac, cum să îmi prind părul, dacă să port brăţări sau nu, cu ce să mă încalţ. Am ajuns la o concluzie într-un final şi dimineaţă am plecat cu mai bine de o oră mai devreme să fiu sigură că nu întârzii. Drept urmare am ajuns cu 20 de minute mai devreme. M-am mai învârtit câteva minute prin faţa clădirii ca să nu ajung super devreme că doar nu vreau să creadă că sunt disperată, nu? 
Stresul că nu voi găsi intrarea, sala, recepţia m-au făcut însă să intru evident cu mult înainte. Şi dup-aia am aşteptat. Cei doi intervievatori ai mei au întârziat unul 10 min. şi altul 15. Toată conversaţia nu a durat mai mult de un sfert de oră (cu toate că mie mi s-a părut mult mai mult). A fost ok, nu m-a mâncat nimeni, au fost drăguţi şi amabili, au zis că mă anunţă săpt. viitoare dacă e să iau jobul şi am plecat.
Mulţumită de mine însămi încerc să dau telefoane, mama nu-mi răspunde, Daniel doarme dau mesaj, mesaj şi pt. Andreea, mă sui în autobuz că doar mai erau două ore de pierdut până la următoarea întâlnire din zi şi încep să mă gândesc: dacă iau jobul, voi putea să plec din Bucureşti doar in weekend pentru două zile, voi putea să plec în vacanţă doar dacă îmi iau concediu, va trebui să merg la serviciu în fiecare zi minim patru ore, voi avea deadline-uri şi superiori cărora să le raportez, va trebui să mai lipsesc de la şcoală din când în când, voi fi super obosită şi mai toată ziua pe drumuri, n-o să mai am timp să pierd vremea prin oraş etc. Entuziasmul începea să dispară. Da, dar pe de altă parte am zis că îmi iau job să nu mai depind aşa mult de ai mei, să învăţ, să capăt nişte experienţă, să încep să fiu mai independentă şi să ma bazez mai mult pe banii mei. Sacrificiile sunt deci necesare.
Şi îmi tot vin în minte replicile alor mei: ai toată viaţa să munceşti, o să te saturi de atâta muncă şi de serviciu. Sunt convinsă că aşa e, numai gândul şi începe procesul de saturaţie , dar omul până nu dă singur cu capul nu se potoleşte. Cred foarte tare în chestia asta şi mi se potriveşte.
Observ din ce în ce mai mult graba asta în jurul nostru. Să faci totul cât mai repede să ştii cum e. Pun chestia asta pe seama unei curiozităţi acute ce caracterizează generaţia noastră şi cele apropiate de ea, dar şi pe seama unei lumi din ce în ce mai nebune şi mai rapide care dacă nu ţii pasul cu ea te lasă în urmă şi nu-i pasă. Trăim într-un an cât trăiau ai noştri în trei şi pentru mine partea naşpa din chestia asta e că nu cred că mai punem atât de mult accent pe ceea ce trăim. Facem lucrurile pentru că trebuie să le facem şi trec pe lângă noi fără să simţim şi fără să ne gândim la ele pentru că imediat apar altele. Încerc să mă opresc din când în când şi să mă gândesc la ce s-a mai întâmplat în viaţa mea. Mă poziţionez cumva în afară şi văd totul ca un timeline şi mă întreb dacă merită sau nu. Până acum răspunsul a fost da, rămâne de văzut ce va fi de acum încolo.
