You are currently browsing the monthly archive for iulie, 2008.
Domnul Marius Tucă este foarte supărat în acest articol pentru că bloggerii români nu au nimic de zis. Scriu doar banalităţi sau îşi fac blog pentru că e la modă şi trebuie să împărtaşească ultimele poze sau ultimele experienţe trăite cu gaşca. Bloggerii sunt doar nişte “onanişti incompetenţi” care nu au ce face.
Permiteţi-mi să îmi exprim părerea vis-a-vis de subiect. Nu voi nega faptul că există bloguri făcute pentru un scop pe care nu l-am prins încă. Am citit şi bloguri în care protagoniştii povesteau ce-au mâncat de dimineaţă sau ce au mai făcut la şcoală în ziua respectivă. Însă lăsând la o parte faptul că puţini sunt interesaţi de aceste subiecte, eu cred că scrisul (pe blog) despre orice ar trebui încurajat. Trăim într-o societate, într-un sistem în care suntem învăţaţi de mici să cenzurăm. Ne cenzurăm pe noi înşine, îi cenzurăm şi pe ceilalţi din dorinţa/necesitatea/obişnuinţa/obligaţia de a respecta nişte norme, nişte imagini care ne sunt impuse şi cu care creştem. Şi atunci copilul român, ulterior adolescentul român ajunge să nu mai fie capabil de a se exprima pe sine, ci se modifică în aşa fel încât să se încadreze în ceea ce şcoala, familia, societatea vor de la el/ea. În şcoală nu suntem lăsaţi să spunem ce gândim vis-a-vis de o operă literară, trebuie să ştim pe de rost ce a gândit Călinescu despre ea. Nu suntem încurajaţi să nu fim de acord cu ceva atâta timp cât aducem argumente pentru poziţia noastră. Cei mai norocoşi (printre care mă şi număr) poate au ocazia să experimenteze metoda asta de învăţare în facultate. Cei mai mulţi nu. Noi suntem oamenii cărora li se cere prea puţin părerea, părere pe care ulterior nici nu se obosesc să şi-o mai formeze pentru că o consideră irelevantă.
Ceea ce vreau să spun este că exprimarea oricăruia dintre noi şi în special exprimarea în scris nu poate face decât bine. Numai faptul că îţi structurezi gândurile şi vrei să spui ceva (orice!) creează o dinamică ce poate înr-un final va mişca ceva. E în orice caz mult mai bine decât să rămâi pasiv dintr-o comoditate moştenită.
Este una din campaniile care îmi place cel mai mult în momentul de faţă. Cu toate că imaginea şi mesajul pot părea şocante la prima vedere, cred că nu fac altceva decât să servească scopul în cel mai cinstit, direct şi pertinent mod posibil.
Cred că mulţi ne regăsim în situaţia de a nu ne permite o locuinţă proprie, iar locuitul cu părinţii are şi el limitele lui. 
Conform ANOSR, campania a avut efect în Franţa şi condiţiile de acordare a locuinţelor pentru tineri s-au modificat în favoarea acestora. Nu putem decât să sperăm că se va întâmpla ceva şi la noi.
Reportajul de pe Realitatea.
În traducere mot-a-mot, teambuilding-ul este construirea echipei. Ceea ce până nu demult se rezuma la grupa nişte oameni cu calităţi şi specializări specifice şi a le da o sarcină pe care împreună trebuie să o ducă la îndeplinire, a devenit astăzi un proces analizat în mod amplu şi descompus deliberat în subprocese asupra cărora să se acţioneze pentru o mai mare eficienţă.
Scepticii pot spune că teambuilding-ul se rezumă la nişte oameni care se ţin ca fraierii de mâini în timp ce merg pe munte. În mare, acţiunile la asta se rezumă. Însă esenţa teambuilding-ului este motivul pentru care se ţin acei oameni de mâini. Şi în momentul în care ei se ţin de mâini pentru că aşa simt ei şi fără să primească instrucţiuni în acest sens scopul este atins. Se creează coeziunea şi sentimentul de apartenenţă care unge rotiţele fiecărei echipe. Şi fiecare sarcină devine o problemă de viaţă şi de moarte în care nimeni nu este lăsat în urmă şi în care competiţia şi câştigul material trec pe planul doi.
Nu există împlinire mai mare decât momentul în care vezi că participanţii la joc nu se mai joacă, ci trăiesc şi cresc (de cele mai multe ori fără să îşi dea seama). Toţi oamenii au capacitatea de a pune pe altcineva mai presus de ei. Chiar şi scepticii. Rolul trainerilor sau a celor care realizează vreodată orice fel de activităţi de teambuilding este de a oferi cât mai multor oameni şansa de a descoperi că au în ei lucruri care nu ştiau că sunt acolo şi ce e mai important, că le pot folosi în orice fel de context.
Încurajez pe oricine la orice oră din zi şi din noapte să încerce. Chiar dacă poate la început convenţiile cu care trăim clipă de clipă vor fi mai greu de pus deoparte, după depăşirea lor începe adevăratul proces de schimbare.
Pozele sunt din tabără de teambuilding şi leadership organizată de Fundaţia Codecs pentru Leadership în Covasna în perioada 29 iunie-3 iulie 2008.
