Tocmai am terminat de văzut Fahrenheit 9/11 (ştiu că sunt mult în urmă cu filmele :) ) şi cu toate că toate acele teorii ale conspiraţiei sunt foarte intrigante şi coerente până la un punct (limita mea de înţelegere şi informaţiile disponibile), ceea ce m-a şocat de fapt se află în a doua parte a filmului: oamenii. Soldaţii care luptă acolo, familiile care îi aşteaptă acasă, cetăţeni cu un simţ civic extraordinar de “dezvoltat”.

Consider că îţi trebuie îngrozitor de mult sânge rece şi trebuie să fii destul de bine spălat pe creier ca să spui că oamenii pe care tu îi ucizi sunt cam supăraţi că eşti acolo şi tu nu înţelegi de ce. Îţi trebuie aceeaşi stare de spirit ca să ai până şi o melodie preferată care să acompanieze crimele. Nu spun că toţi soldaţii se află încă în această stare adâncă de ignoranţă, sunt sigură că mulţi s-au prins cum stă treaba. Problema este că nimeni (sau doar foarte puţini) nu s-a prins înainte să fie prea târziu. Ne-am dovedit nouă înşine încă o dată că degeaba ne flatăm că am evoluat, că gradul nostru de civilizaţie este nemaiîntâlnit etc. Nimic esenţial nu s-a schimbat. Propaganda există, minciuna există, conspiraţiile există, (auto)distrugerea există, ura există, prostia există, manipularea există, ipocrizia există, interesele există. Şi toate există prin excelenţă în ţara tuturor posibilităţilor, în patria democraţiei şi a libertăţii.

Cum să te duci tu cetăţean american să promovezi înrolarea în armată tinerilor care vor să meargă la facultate? Cum să te uiţi în ochii lor şi să le spui că Shaggy a fost în armată şi că o să călătorească în jurul lumii şi că o să fie fericiţi când alţi naivi ca ei mor pe capete? Cum să te duci tu reprezentant al unei companii XYZ la o conferinţă despre cum războiul ne ajută şi cum o să ne îmbogăţim toţi odată ce îi facem pe “barbari” să ne asculte şi să ne dea tot petrolul? Parcă eram oameni în primul rând şi abia apoi maşinării de făcut bani. Sau poate lucrurile s-au schimbat.

Luptăm războiul altora degeaba. Oamenii din Irak nu au nevoie să fie eliberaţi. O duceau tare bine în cultura lor, cu stilul şi ritmul lor de viaţă. Nu suntem dumnezeii omenirii pentru că trăim noi în democraţie şi vezi Doamne de-asta avem acces la singurul adevăr valabil şi singurul bine posibil. Suntem nişte proşti care ascultă de un prost mai mare care din păcate e în postură de decizie. Eu una ştiu sigur că în momentul de faţă SUA nu sunt nici pe departe modelul de stat pe care vrem să-l atingem. Eu una sigur nu vreau. Conducătorii patriei noastre…e o întreagă altă discuţie. În orice caz, probabil că dacă am analiza numeroase alte conflicte politice şi militare  din lume am descoperi multe puncte comune cu ce se întâmplă în SUA. Dar vizibilitatea pe care şi-o creează ne face să discutăm mai mult depre problemele lor.

Filmul (şi de fapt situaţia) este un material de dezbatere excelent pentru scopuri didactice la FCRP:  Pornind de la modul în care s-a muşamalizat totul, construcţia mesajelor şi atingerea publicurilor în puncte cheie în momente cheie, modul încare s-au folosit de psihologia maselor şi modul în care au profitat de cea mai mică modificare în contextul politic internaţional. Apoi contradicţiile între declaraţii şi acţiuni, între decizii şi perspective. Numai să te gândeşti la munca acelui amărât de consilier de imagine al lui Bush şi la ce a rezultat după mandatul lui, modul în care apare, ce zice şi ce face. Absolut interminabil.

Sunt revoltată şi uşor confuză. Uitaţi-vă la film dacă nu aţi făcut-o încă. Dacă da, mai uitaţi-vă o dată de dragul observaţiei. Eu una în momentul ăsta mi-aş dori să pot să gândesc mai mult de una singură.