You are currently browsing the monthly archive for septembrie 2008.
În weekend am fost la munte. După ce abia am găsit cazare pentru că aparent totul era plin, am ajuns la Predeal unde era pustiu. La ora 21.30 în gară nu era niciun taxi, iar oamenii pe care i-am întrebat de un nr. de taxi n-au putut să ne zică vreunul. S-a milostivit în final o doamnă care ne-a înghesuit în maşină cu alţi doi turişti ţâfnoşi şi care ne-a adus în final (după lungi căutări ale nr. 50) la cazare, unde era bine. La ora 22.30 vroiam să mâncăm. Nu aveam unde. Pe stradă nu mai era nimeni, magazinele erau stop (non-ul fusese acoperit discret), iar restaurantele goale nu mai serveau mâncare la acea oră târzie. Dar, din nou, datorită norocului lui Daniel am găsit un loc deschis pentru încă 30 minute unde încă mai serveau. Unde era acea staţiune în care totul era plin?
Sâmbătă ne-am trezit hotărâţi să facem un traseu pe munte. Ne-am înarmat cu hărţi, bocanci, ghiozdane, apă, ciocolată, am cerut sfaturi la punctul de informare turistică şi am pornit la drum. Pădurile patriei sunt superbe. Am mai fost în drumeţie doar în Polonia şi spun cu mâna pe inimă ca suntem proşti. Nu ştim să folosim şi să promovăm ce avem. Din păcate, de mizeria din pădure nu cred că e nevoie să vă mai spun. Se văd de la o poştă zonele uşor accesibile oamenilor. Încă un lucru care m-a deranjat a fost numărul foarte mare de copaci tăiaţi. Nu înţeleg de ce erau retezaţi copaci întregi pe porţiuni foarte mari (nu e ca şi cum s-au apucat de amenajat pârtii, nu?). Am senzaţia că ne batem joc.
Noi nu ştim să vindem ce avem (şi nu mă refer la lucruri materiale). Sau chiar dacă ştim, nu suntem interesaţi. Într-adevăr, e mult mai constructiv pentru ţara asta să tai copaci şi să vinzi lemnul, să îl exporţi pe bani grei (nici măcar să zici că te apuci tu de prelucrat lemn să ai un câştig în ţară) decât să te apuci să organizezi excursii pe trasee uşoare, să ai grijă de cabanele de pe munte şi să amenajezi locuri civilizate de campat. Lasă că mai bine terminăm noi în vreo 20-30 de ani (cu indulgenţă) resursele pe care le mai avem şi dup-aia ne mai gândim ce facem.
Dragii mei, mergeţi pe munte! Mergeţi să vedeţi atâtea lucruri care sunt ale noastre şi de care nici măcar nu ştim sau pe care nu vrem să le vedem. Mai închideţi ochii la stângăcii şi neajunsuri, mergeţi şi uitaţi-vă în jur pas cu pas. Şi după ce aţi văzut şi măsurat, poate ne mobilizăm să şi facem ceva şi să nu lăsăm să treacă toate pe lângă noi. Poate cândva zilele astea o să ne deşteptăm şi o să privim şi mai departe de propria noastră farfurie. Poate o să avem şi noi păduri curate, servicii prompte şi care să merite banii, oameni civilizaţi cu care să te bucuri de toate astea. Poate o să creştem şi noi la un moment dat şi n-o să tot aşteptăm “să ne trezim din somnul cel de moarte” în care nu ne adânceşte nimeni în afară de noi înşine.
La începutul lui august mă aflam în Polonia cu proiectul Expedition Inside Culture care mi-e tare drag. Am hotărât cu grupul să ne păstrăm la final 2 zile de petrecut în Cracovia, oraşul nostru de suflet. Împreună cu Vali ne-am pus în minte să explorăm şi alte părţi ale oraşului pe care până atunci nu le văzusem, cum ar fi fabrica lui Schindler. Am luat frumos harta într-o dimineaţă şi am pornit pe jos peste Wisla, pe partea ei stângă pe care nu o mai văzusem până atunci. Am ajuns în zona industrială. Fabrici, maşini, construcţii, câini. Nimic deosebit până aici. Uitându-ne în stânga şi-n dreapta după numele străzilor, am trecut pe lângă clădirea care nu ne-a atras atenţia decât prin prezenţa unei plăci neconvingătoare plasate în lateral. După câteva minute, maşinuţele cu turişti răsunând a explicaţii în engleză, germană şi franceză ne-au confirmat faptul că am ajuns unde trebuia. Din păcate, în afara dimensiunii nu pot să zic că am reţinut ceva, pentru că intrarea era acoperită şi accesul interzis. Din fericire, transformă clădirea în muzeu aşa că poate următoarea dată o să mă lămuresc mai bine.
*clădirea albă este fabrica propriu-zisă*
Dar aici abia începe totul. Vali era hotărât să ajungem într-o piaţă cu scaune mari de care i-a povestit Radu. Era un monument în cinstea cuiva. Ne-am învârtit destul de mult, am întrebat oameni pe stradă, ne-am întâlnit cu o poloneză foarte drăguţă care mai trecea prin România din când în când şi ne-am tot agitat până când în final am zărit ceva ce semăna a scaun undeva la vreo 100m de unde eram. A se menţiona faptul că nimeni nu a putut să ne zică unde se afla misterioasa piaţă.
Dacă tot am ajuns aici hai să ne uităm prin jur. În faţa noastră era un punct de unde puteai cumpăra materiale informative şi ceea ce ne-a atras atenţia era un alt monument care ne-a dus cu gândul la ce se întâmplase acolo fără a ne lămuri complet însă.
Lângă, era şi harta salvatoare care ne-a lămurit. Ne aflam pe locul fostului ghetou din Cracovia. Piaţa era construită pentru că atunci când a fost eliminat ghetoul mobila şi alte lucruri aparţinând evreilor au fost aruncate în stradă. Pe baza acestei a doua hărţi şi a ghidului pe care l-am cumpărat am făcut câţiva paşi şi pe străzile din jur încercând să găsim punctele pe unde intrau în canalizare ca să iasă din ghetou sau clădirile pe care harta le menţiona ca fiind locuri de exterminare. Le-am găsit, pe unele dintre ele mai vii ca niciodată. Evident că acel cartier a fost reconstruit şi că oamenii îşi desfăşoară activitatea sau locuiesc acolo, însă dacă ştii şi cauţi vei găsi cu siguranţă semne ale istoriei locului (ca de exemplu găurile de glonţ din clădire).
Ne-am dat ulterior seama că trecusem şi pe lângă o rămăşiţă din fostul zid al ghetoului pe care era o placă pe care nu o puteam citi.
În final ne-am abătut şi prin cimitirele evreieşti din zonă, unde în mod surprinzător cel mai frapant lucru nu sunt mormintele, ci gardurile. Sunt construite din bucăţile de morminte folosite la Auschwitz pentru a pava drumul spre lagăr. După părerea mea este unul din cele mai morbide lucruri pe care ai putea ca om să le faci.
Mai văzusem numeroase locuri cu acelaşi istoric. După Auschwitz pe o zi friguroasă şi ploioasă, cred că pot spune că am resimţit câte ceva din ce ar trebui să ne spună locurile astea. Însă faptul că aceste bucăţele de istorie sunt încă acolo în stare naturală, fără procesări, întreţineri, muzee, mediatizare, turişti m-a impersionat şi m-a surprins, iar faptul că aproape nimeni nu ştie de ele m-a întristat. A fost a treia mea vizită în Cracovia şi nimeni niciodată nu mi-a spus despre ceea ce se afla pe partea stângă a Wislei. Mă face să mă gândesc la câte lucruri nu ştiu despre Bucureşti.
