Lumea e un pic mai tristă

Cred că nu cunosc niciun om care să nu aibă vreo amintire legată de Michael Jackson sau care să nu fi auzit vreodată vreunul din cântecele lui. Ascultându-i muzica pe la 6-7 ani am devenit în mod natural fan. Nu o să uit niciodată vara în care eram la bunica la mare şi mă rugam de ai mei la telefon să îmi cumpere casete cu Michael Jackson. Şi în momentul în care au venit şi mi-au adus cele 2 volume History am zis că lumea e a mea. Îmi amintesc cum mă uitam la înregistrarea concertului din 1992 şi cât de incredibilă mi s-a părut plecarea lui de pe scenă.  A fost primul artist după care eram topită. Pentru mine la vârsta aia era cel mai frumos şi mai interesant personaj. Îi ascult şi acum cu mult drag melodiile şi îi respect genialitatea şi implicarea în cauze umanitare.

Vineri noaptea eram într-un club şi DJ-ul a pus Dirty Diana, moment în care toată lumea a început să aplaude şi să ţipe. Mă uitam cum dansam toţi, unii cântând şi versurile, şi mi-am dat seama că asta o să rămână mereu. Exact cum cântăm versurile lui Elvis şi ale lui Freddy Mercury aşa o să ne bucurăm şi de muzica şi videoclipurile lui mereu.

E un mare păcat că nu ştim să avem grijă de oamenii noştri valoroşi şi că nici ei nu ştiu să aibă grijă de ei. Îmi pare tare rău şi cred că o să fim trişti mult timp de acum încolo.

Eu una aşa vreau să mi-l amintesc. Odihnească-se în pace!

e-România – tot de mântuială

Eram pornită să scriu un post răutăcios către autorităţile române care din dorinţa de a îmbunătăţi imaginea online a României, ajung să uite lucruri elementare de gramatică sau citare a surselor. Ieri la Radio Guerilla la ştiri anunţau că portalul e-România care abia a fost lansat este plin de greşeli, de paragrafe întregi luate de pe Wikipedia fără a da sursa etc. Un scurt exemplu de ortografie şi imagine pozitivă. Mai bine spuneau direct că avem trei sisteme de învăţământ paralele, oricum cam aşa e.

“În afară de sistemul oficial de şcolarizare, sa adăugat recent şi sistemul privat echivalent, există şi un sistem de meditaţii, semi-legal şi informal. Meditaţiile sunt folosite de cele mai multe ori în timpul liber ca o pregătire pentru diferitele examene, care sunt în mod notoriu dificile. Meditaţiile sunt larg răspândite, iar acestea pot fi considerate ca o parte din sistemul de învăţământ.”

Sursa: e-România

În orice caz, după reacţia critică de ieri a presei, astăzi pe prima pagina a site-ului apare că informaţiile de pe site sunt publicate doar pentru a dovedi că acesta funcţionează. Reacţie promptă de PR, însă dragilor, de ce l-aţi mai lansat în cazul ăsta? Ca să respect aţi un deadline indiferent de calitatea slabă a produsului, corect? Dacă cineva accesează site-ul o face ca să vadă că acesta funcţionează sau ca să obţină informaţii corecte, relevante şi complete? Din păcate vorba românului cu “Lasă, mă, că merge şi-aşa” văd că se aplică mai mereu.

O profesionistă

Am găsit ieri dimineaţă un interviu care mi-a schimbat ziua. Eugenia Vodă este protagonista, ea este prezentatoarea (un cuvânt prea sec pentru statutul ei) emisiunii Profesioniştii de pe TVR1. Dacă nu v-aţi uitat niciodată, eu zic că e cazul să începeţi, atât pentru invitaţii care trec prin platou, cât şi pentru stilul producţiei. Este una dintre puţinele guri de aer proaspăt în televiziunea românească, excepţia care confirmă regula emisiunilor cel mult mediocre care promovează o amorţeală superficială în faţa a tot ceea ce înseamnă viaţă. Marea mea surprindere citind interviul a fost faptul că doamna Vodă nu este nicidecum pasionată de ceea ce face. Prestanţa şi eleganţa ei pe micul ecran mi-au lăsat impresia că sunt rezultatul unei plăceri imense de a profesa în domeniu, dar se pare că nu este aşa. Acest lucru pe de-o parte mă întristează (pentru că mă încăpăţânez să cred că oamenii pot face ce le place în viaţă), pe de altă parte mă întrigă pentru că îi iese prea bine. Ce-i drept, profesionist.

Începe distracţia

E frumos să vezi ce fac cetăţenii români prin Europa. Nu ştiu dacă soluţia nemţilor este eficientă, până una alta cred că nu face decât să hrănească obiceiul şi aşteptarea lor de a primi chestii mereu fără să depuna vreun efort constructiv. Autorităţile germane se spală pe mâini şi ni-i trimit înapoi. Poate pe de-o parte au dreptate, sunt cetăţeni români, dar poate pe de altă parte suntem laolaltă responsabili de modul în care abordăm problema ca cetăţeni europeni. Nu am încă un răspuns. Cert e că situaţia devine din ce în ce mai gravă.

Articolul aici.

Home

Vă recomand să vedeţi filmul. E o combinaţie nu foarte comfortabilă de vină, pesimism, poveste cu perspective şi speranţă. Imaginile sunt incredibile, iar coloana sonoră e genială. Mă face să regret că nu am văzut mai multe pe lumea asta. Filmul merge mai mult pe partea emoţională decât An Inconvenient Truth al lui Al Gore, însă cred că împreună se completează. Îmi place ideea de a-l pune pe YouTube în mai multe variante şi cu traduceri, e o mişcare bună ca să îl faci vizibil pentru cât mai mulţi oameni.

Cred că încălzirea globală există şi cred că o să ne afecteze din ce în ce mai mult. Mă bucură însă încheierea documentarului, aveam senzaţia că multe guverne nu prea reacţionează, dar se pare că iau totuşi măsuri. Mă bucur şi mai mult că educaţia şi ONG-urile sunt enumerate ca factori ce ar putea ajuta procesul de “vindecare”. Poate aici e bucăţica mea de ajutor, cine ştie.  Sunt încântată şi sper să apară cât mai multe iniţiative de acest gen.

Votul – act de responsabilitate civică?

După părerea mea atunci când mergi la vot ar trebui să se umfle sufletul în tine de mândrie că eşti cetăţean român şi că te comporţi ca atare. Că te duci şi îţi exprimi dorinţele care vor fi ascultate de cineva, că te implici şi că poţi să participi şi tu într-o mică măsură în viaţa statului.

Dar de fapt, experienţa votului în România începe să devină una ruşionoasă. După ce citeşti şi citeşti şi citeşti lucruri de genul acesta te întrebi ce rost mai are. La un moment dat te vezi pe tine drept un papagal naiv care cu toată bună credinţa încearcă să se implice, dar care de fapt este irelevant în faţa planurilor măreţe din culise. Ce ştampilăm noi acolo e degeaba? Şi dacă da, de ce să te mai duci? Să te uiţi în stânga şi în dreapta şi să ţi se pară că privirile tuturor spun: “Uite-l/Uite-o mă, chiar crede că înseamnă ceva.” Şi dacă nu te duci, ce rezolvi? Le e mai uşor să numere voturile aranjate.

Eu mă duc pentru că altfel nu am niciun drept să mă plâng. Fac tot ce pot să fac eu pe scena politică în momentul de faţă: ştampilez. Şi cred că acest act îmi dă dreptul ca după aceea să fiu nemulţumită de rezultat dacă e cazul, să critic, să vorbesc de rău, să îmi dau cu părerea şi să mă revolt. Pentru că eu mi-am făcut treaba. Ei de ce nu şi-o fac?

Later edit: un mare căcat. Mi-e ruşine că aceste trei personaje o să mă reprezinte în Europa. Jalnic.