You are currently browsing the monthly archive for august 2009.
Înainte să mă enervez citind comentarii şi păreri cârcotaşe despre concertul Madonnei de aseară, vreau să vă spun cum am trăit şi cum privesc eu experienţa.
Voi lăsa la o parte volumul infernal de muncă din bar, care chiar dacă avea el 100m şi 50 de oameni tot a fost depăşit de situaţie. Cu această ocazie: dragi clienţi dornici de bere, suc şi alte produse lichide, vă vom servi. Pe fiecare. Dar pe rând, pentru că suntem şi noi limitaţi. Nu pot să car mai mult de 8 beri deodată şi acel dozator nu poate turna non-stop beri perfecte care să nu aibă prea multă spumă, să fie reci, eventual să arate ca în reclame. Nu trebuie să ţipaţi, să vă certaţi, să vă îmbrânciţi, să îmi spuneţi că e comanda voastră când e de fapt a altcuiva şi să ţipaţi după mine doar pentru că vedeţi că alerg cu beri în braţe. O să vă vină rândul la un moment dat. De asemenea: nu primesc bani. Mergeţi şi luaţi jetoane, plătiţi cu jetoane şi veţi primi ce vreţi. Banii nu mă ajută cu nimic şi sunt oricum mult prea fraieră ca să îi bag în buzunar şi să vă dau comanda. Şi aşa de final: dacă o băutură e un jeton, o s-o vând pe fix un jeton. Nu pe jumătate. Pentru că nu stau la mica înţelegere cu fiecare şi pentru că trebuie să învăţăm ca naţie să respectăm nişte reguli elementare şi să ne respectăm munca. Sper din tot sufletul că va veni ziua în care nici n-o să ne mai treacă prin cap să facem cum şi cum ca să iasă lucrurile cum vrem noi sau ca să ne iasă nouă ceva în plus, ci că pur şi simplu o să fim corecţi faţă de noi şi faţă de alţii.
Dar revenind din lumea mea utopică la lucruri mai sticky&sweet. 
Madonna este o zeiţă. Nu cred că o să se mai nască vreodată o artistă cu atâta putere de a face show şi cu atâta energie. Nu mai zic de condiţia fizică pe care o are la 51 de ani şi de ce poate face pe scenă. Am fost plăcut surprinsă să vad că ne-a cântat la chitară. Proiecţiile mi-au plăcut, jocurile de lumini, scena şi maşina de pe scenă, coregrafia şi dansatorii. Costumele nu m-au impresionat în mod deosebit, dar se potriveau ansamblului, deci au fost ok. Show-ul a avut mesaj (mă feresc să zic concert pentru că este prea puţin ca să descriu evenimentul). A vorbit/cântat despre sex, despre egalitate şi toleranţă, despre Michael, despre implicare şi schimbare. A făcut mişcări care multora dintre noi ni se par imposibil de făcut cu corpul uman. Ne-a încântat şi ne-a entuziasmat. Mie mi-a transmis incredibil de multă energie. Aş mai merge să o văd în concert de încă o mie de ori pentru că este un fenomen. Şi oricine spune altceva, nu cred că ştie să deosebească un om special de unul banal.
Publicul m-a dezamăgit. Nu a dansat, nu a ţipat, nu a cântat, nu i-a răspuns, nu şi-a manifestat în niciun fel bucuria că venise. Dacă stau şi mă gândesc mai bine, mulţi dintre ei parcă veniseră să vadă un număr de circ, să se minuneze şi să dea ochii peste cap, mai degrabă decât să se lase entertained. Consider că s-a cam dus vremea concertelor în care oamenii stau pe scaun şi ascultă, mai aplaudă puţin şi pleacă acasă. Şi Madonna ştie asta. Ea a venit cu un show modern, pentru un public modern care este capabil şi dispus să aprecieze şi să se distreze. Dar românii au tăcut. Poate e prea mult pentru noi. Poate nu putem să ducem încă evenimente şi personalităţi de nivelul ăsta. Ceea ce e foarte trist, pentru că ne lăudăm că suntem democraţi, europeni şi deschişi la minte. Eroare pentru toate categoriile. Madonna şi-a dat seama de asta şi probabil chiar va fi Game over pentru noi şi ea. Sunt fericită însă că am putut să fiu acolo şi să trăiesc show-ul. M-am bucurat de fiecare secundă.
Tocmai m-am întors dintr-o excursie superbă în Croaţia, ţară despre care nu ştiam foarte multe în afară de faptul că are multă mare. Şi ca după fiecare excursie reuşită trec printr-un sevraj în care trebuie să revin cu picioarele pe pământ şi cu mintea aici, acasă, şi să mă împac cu nişte lucruri în faţa cărora mă simt neputincioasă. În drumul nostru ne-am oprit şi în Serbia, ţară care nu trebuie să vă amintesc că a fost în război până nu demult. Croaţia există ca stat din 1991. Cum se face oare că oamenii aceia sunt în stare să construiască autostrăzi utilizabile, cu toate serviciile de care ai nevoie, sunt în stare să îţi ofere cazare decentă (ca să nu zic de o calitate surprinzătoare) şi în cel mai mic orăşel, sunt capabili să vorbească o limbă străină prin care să se înţeleagă cu tine, sunt capabili să aibă grijă de monumentele şi de natura lor şi să le promoveze cum trebuie şi aşa mai departe.
Te întorci în România şi îţi vine să te împuşti. Mai avem atâta cale de parcurs până să atingem un prag limită de bun simţ şi civilizaţie că mă trec fiori. Şi când mă gândesc că lucrurile doar se înrăutăţesc aici şi că toate eforturile constructive sunt înăbuşite, îmi apare şi certitudinea că pe parcursul vieţii mele nu voi asista la vreo schimbare a acestei societăţi. Lucru care mă deprimă ca în visele alea proaste când vrei să fugi, dar parcă ai plumb în picioare şi te mişti cu greutate. Poate nu suntem un rezultat cultural şi istoric compatibil cu ce vedem peste graniţe. Dar asta nu mă împiedică să îmi doresc să fie şi la noi frumos. Să mă bucur că ies pe stradă, nu să mă feresc de mirosul din autobuze. Să mă plimb în centrul vechi şi să pot vizita locuri sau pur şi simplu să pot bea un suc în linişte fără privelişti cocălăreşti care îţi fac scârbă.
Ştiu că ar fi posibil şi că am avea la fel de multe de oferit ca şi alte ţări, dacă nu chiar mai mult. Dar pe noi nu ne interesează. Şi asta mă oftică.
Anul ăsta ne-am hotărât că nu mai vrem Vama stricată şi litoralul murdar, aşa că ne-am strâns un grup de şase oameni (eu şi cinci băieţi) şi ne-am hotărât că noi plecăm în Deltă, la Sf. Gheorghe. Şi nu oricum, în camping, cu cortul. Ce-i drept eu am reuşit să îl forţez pe Daniel să ne luăm o căsuţă ca să nu dorm pe pământ într-una din cele 3 săptămâni de concediu de care beneficiez. Prietenele mele au refuzat graţios prin evitarea unui răspuns clar, deci grupul era format. Am stabilit şi perioada a.î. să nu îmi strice ziua de naştere şi ne-am apucat să căutăm transport (impropriu spus noi, că de fapt băieţii au căutat).
Maşina a picat repede pentru că nu deţinem încă maşini personale, aşa că am sărit repede la tren. CFR-ul nu ne-a dezamăgit nici de data asta, a fost la înălţime. Nu există tren direct de la Bucureşti la Tulcea în secolul XXI, aşa că trebuie să pleci cu un accelerat de aici până la Megidia, iar apoi să schimbi cu un personal până la Tulcea. Buuun, şi ca să fie tabloul complet singurul vaporaş din Tulcea către Sf. Gheorghe într-o zi de sâmbătă pleca la ora 13.30, fapt care ne obliga pe noi să plecăm cu trenul de 1.46am şi să schimbăm în Megidia la 7am după o oră şi jumătate de aşteptat în gară. Nu-i nimic zic, ne liniştim părinţii, dormim pe tren, ne descurcăm.
Doar că trăim în România şi pe deasupra socoteala de acasă nu se potriveşte niciodată. Aşa că vaporaşul de la ora 13.30 era plin şi domnul cu care am vorbit ne-a zis să venim totuşi că mai face o cursă pe la ora 17.00 că sunt multe cereri. Facem rezervare (un termen mult prea pompos pentru procesul în sine) şi decidem să plecăm totuşi noaptea în speranţa că o să prindem ceva mai devreme (N.B. fiind sâmbătă Navromul nu circulă, deci plătim pe singurul vaporaş particular disponibil dublu pentru că nu avem reducere de studenţi).
Ne facem bagajele şi ne întâlnim la gară. Luăm bilete, mâncăm la Mc ca oamenii şi aşteptăm. De la Mc ne dau afară că închid, mergem pe peron unde era plin. Suntem un pic surprinşi, dar luăm un loc în jurul unei tone de bagaje şi aşteptăm. Şi aşteptăm, şi aşteptăm. La ora 1.30 trenul nu era tras. Prin staţie auzi cu chiu cu vai că are o întârziere de o oră. Asta ţinând cont că nu venea de nicăieri, la Bucureşti se forma. Ne uităm tâmp unii la alţii, mergem să luăm mai multă bere şi nişte reviste şi începem să facem calcule. Alex scoate laptopul, intră pe net (că doar avem o oră), băieţii se duc la informaţii să vadă dacă avem alte opţiuni, ne agităm un pic şi ajungem la o concluzie: dacă nu plecăm într-o oră pierdem legătura şi vaporaşul şi nu vrem să dormim în Tulcea, aşa că dacă nu plecăm într-o oră mergem până la Constanţa de unde luăm un microbuz sau ceva.
Ne ajută Dumnezeu şi vine trenul la 2.45. Urcăm. Evident că e vagon de navetişti, d-ală cu etaj unde e prea puţin loc pentru bagaje. Ne chinuim cu tona noastră de bagaje să le facem să încapă, ocupăm şi locurile altor oameni care au fost drăguţi însă şi în final reuşim să ne aşezăm şi să ne mişcăm. Unii din noi vroiau să doarmă (eu şi Şpeli). Ceilalţi nu. În final a dormit doar Şpeli.
Pe la 6.30, după un răsărit superb văzut peste Dunăre, ne apucăm să strângem bagajele şi să coborâm. Oamenii care se îndreptau spre Vamă erau suficient de luaţi cât să ţină uşile de la vagon deschise şi să se atârne de ele fără să le zică nimeni nimic. Cred că am avut intenţia să coborâm de 3-4 ori pentru că habar n-aveam unde e Megidia (e absurd să anunţi staţia cu ceva mai mult decât plăcuţa de pe gară), dar cu puţin noroc sărim din tren drect pe pietre (că peron n-aveam) în staţia care trebuie. Şi cum ne bucuram noi aşa nedormiţi că am ajuns auzim că personalul nostru pleacă. Panică. Fugim cu tonele de bagaje către cele două mega-vagoane ale trenului, reuşim să ne urcăm şi rămânem aproape înţepeniţi pe culoare din cauza bagajelor. Cu greu ne instalăm în două compartimente care nu erau goale, dar bine că erau şi ne semi-relaxăm. Mai aveam 3 ore de jale, soarele era sus pe cer şi începuse să fie foarte cald. Din nou, unii din noi au dormit, alţii nu şi ajungem la Tulcea. Nu înainte ca naşu’ să decidă că Răzvan a fumat pe culoar şi să îi ia buletinul pentru amendă. Aşa că imediat ce am coborât pe unicul peron din Tulcea am dat fuga la poliţia din gară care cu toate intimidările de rigoare (trimitem acasă, te cităm în instanţă, îţi dăm maxim etc.) l-au făcut pe Răzvan să semneze şi să se angajeze că plăteşte 100 lei amendă pe un ***** de personal, în timp ce pe acceleratul de Bucureşti ce nu se făcea (tre să o scriu şi pe-aia cu omul care trăgea după el un bolovan legat cu o sfoară şi zicea că e câine şi că ne muşcă).
În orice caz, am ajuns în Tulcea plin de nervi şi morţi de oboseală. Băieţii aveau chef de scandal, mie îmi venea să îi omor că nu dormisem şi colac peste pupăză mi s-au rupt şi blugii drept în fund îndeajuns de vizibil cât să fie nevoie să umblu cu o geacă la brâu. Trecem şi peste acest mic detaliu, hai să mâncăm. Paranteză: în personal ne-am dat seama că ne lipseşte o geantă mare plină cu mâncare. Erau conservele, sardinele şi supele noastre instant pentru o săptămână. Între încercările noastre de acoborî în Megidia, Alex a uitat-o în accelerat. Sper că s-au bucurat de ea.
Revenind. Găsim o terasă unde ne aşezăm cu toate cele, comandăm repede şi ne pregătim pentru câteva ore bune de aşteptare. Şpeli şi băieţii s-au dus la vaporaş cred că de peste 5 ori să încerce să îl convingă să ne ia şi pe noi la 13.30 sau măcar să ne asigure că mai e o cursă la 17.00. Mâncăm. Nu cine ştie ce, dar mâncare, aşa că încercăm să nu cârcotim. Pe notă apar două băuturi în plus. Pe una o negociem şi nu o plătim, dar pe-a doua începem să ne certăm cu chelneriţa care avea botez în două ore şi se grăbea şi n-avea timp de noi. Fără chef de ceartă ne ridicăm şi plecăm cu gândul să mergem în sala de aşteptare din gară până la 17.00 (mai erau 4 ore). Şi atunci a lovit geniul!! Şpeli insistă să se mai ducă o dată la barcă să se asigure. Şi Doamne ce bine a făcut! Am luat-o la fugă către vaporaş cu ultimele puteri pe o căldură oribilă, ne-am urcat în ultima clipă pe o platformă şubredă şi nefixată şi am ocupat locurile libere. Cursa de la 17.00 nu o mai făceau, evident.
O oră şi jumătate am aţipit mai toţi până am ajuns. Cele 15 minute de cărat bagaje până în camping nici nu le-am mai simţit comparativ cu ultimele 13 ore. Cred că e inutil să vă descriu plăcerea duşului şi a hainelor curate, a brizei şi a momentelor de relaxare. Săptămâna petrecută acolo a fost şi ea plină de poveşti, însă poate cu altă ocazie.
Mai mergem? Probabil că da. Însă cu autocar. Şi cu rezervare la vaporaş din timp.
