Am citit în ultimele două săptămâni o care care m-a fascinat şi care a urcat repede în top 10 cărţi preferate. Titlul ei este Strada Latină nr.8, iar autorul este Zoltan Rostas. Am primit cartea asta ca o recomandare (sau de fapt lectură obligatorie) pentru cursul de Dezvoltare Comunitară şi Regională de la master. Mă aşteptam să fie o carte destul de teoretică şi greu de citit, dar am fost încântată să văd că este de fapt o scriere incredibil de captivantă şi că descrie o lume şi un timp care mă fascinează acum mai mult decât atunci când am început lectura.
Cartea face referire la activitatea Şcolii Sociologice de la Bucureşti aflată sub îndrumarea sociologului Dimitrie Gusti în perioada interbelică. Se concentrează preponderent pe activitatea echipelor studenţeşti din cadrul Fundaţiei Culturale Regale “Principele Carol” care au contribuit în mod voluntar (iar apoi obligatoriu în perioada 1938-1939 prin legea Serviciului Social) la acţiuni de cercetare şi de dezvoltare a satului românesc. Concret, echipe mixte de studenţi (pe domenii precum agronomie, sociologie, medicină, medicină veterinară, teologie etc.) realizau campanii de vară, de câte 3 luni, în sate, realizând monografii ale satelor şi ajutând şi educând (dacă îmi este permis) ţăranii pe patru direcţii principale: sănătate, muncă, minte şi suflet. Nu voi detalia aici cum se aplică aceste patru direcţii generale în viaţa ţăranilor, vă invit la lectură ca să aflaţi. 
Volumul este structurat pe două mari perioade, cea înainte de 1938, când participarea era voluntară, şi perioada Serviciului Social. Odată cu începerea războiului, activitatea Fundaţiei şi automat a echipelor a luat sfârşit. Frumuseţea cărţii este din punctul meu de vedere faptul că este alcătuită din interviuri cu persoane care au luat parte la iniţiativele lui Gusti şi ale colaboratorilor săi. Autenticitatea cu care intervievaţii povestesc o epocă ce mie îmi pare la ani-lumină distanţă faţă de noi creează dependenţă. Probabil că încântarea mea cu privire la această carte vine şi din convingerea că fiecare viaţă de om ar trebui povestită şi păstrată în formă scrisă, pentru că fiecare dintre noi avem romanul propriu care merită povestit. Iar atunci când trăieşti şi vremuri extraordinare, de importanţă majoră pentru desfăşurarea lucrurilor în viitor, aşa cum au trăit intervievaţii dlui. Rostas, povestirea experienţelor umane devine aproape imperativă.
Pe lângă interviuri, volumul are la începutul fiecărei părţi o scurtă istorie a vremii, a contextului socio-cultural şi al celui politic, astfel încât intervenţiile participanţilor să poată fi încadrate într-un context mai larg. Nu este totul foarte la îndemână din punct de vedere al înţelegerii, însă cu un efort minim e o lectură care te transpune într-o lume faţă de care eu sunt tare nostalgică, în ciuda faptului că nu am avut nicio legătură cu ea. Şi ca studentă, mi-aş dori ca mediul academic să pregătească în continuare elite ale căror preocupări să vizeze dezvoltarea ţării şi îmi doresc un mediu universitar care să pună accent pe dezbaterea de idei inovative şi pe străduinţa de a exploata şi şlefui potenţialul studenţilor care să devină până la urmă profesorii şi gânditorii generaţiei următoare. Dar vremurile s-au schimbat şi ne-am schimbat şi noi şi poate rostul nostru acum este să ne manifestăm în alte moduri.
În orice caz, ca să ies din groapa melancoliei, vă recomand din suflet cartea asta minunată care îţi mai arată câte un pic din cine suntem şi cine am fost. O găsiţi la Curtea Veche şi poate fi comandată şi online.
