You are currently browsing the category archive for the 'Filosofari personale' category.
Nu mă consider o persoană pupăcioasă. Am toane de pupat oamenii, de cele mai multe ori pup doar anumiţi oameni şi cam doar atunci când am chef. Şi mă simt complet antisocială şi aiurea în momentul în care mă întâlnesc cu diverşi cunoscuţi şi ei încep ritualul pupatului, iar eu îl întâmpin cu un uşor disconfort. Mă conformez, că doar aşa se face, însă nu îmi place în mod deosebit. (evident, ocaziile speciale, aniversările, sărbătorile etc. nu intră în această discuţie; mă refer strict la pupatul de zi cu zi.) Când eram mai mici pupatul era semn clar că eşti de-acolo, că aparţii grupului. Acum cred că s-a generalizat practica şi la oameni care nu sunt neapărat prieteni. Şi pentru mine cu acei oameni sentimentul este unul de invadare a spaţiului personal; nu simt nevoia de atât de multă apropiere sau nu atât de des în orice caz.
Am încercat să îmi explic chestia asta şi până acum am ajuns doar la concluzia că se întâmplă de multe ori ca oamenii de care sunt cel mai apropiată şi pe care îi văd foarte des (zilnic sau de câteva ori pe săptămână) “să cadă pradă” acestei reţineri din partea mea. Bineînţeles, am ezitări mai ales faţă de cei care îmi sunt simple cunoştinţe sau oameni cu care nu am o relaţie foarte apropiată. Dar dacă din contră, nu am văzut pe cineva de foarte mult timp sau dacă ne întâlnim întâmplător pe stradă mă trezesc că am impulsul să urmez ritualul.
Nu am deci o regulă. E după cum îmi vine. Şi săracii oameni de cele mai multe ori nu au cum să anticipeze toanele mele. Dar mi-aş dori să nu o ia personal în momentul în care intru/plec de undeva şi nu fac turul mesei cu pupături. Nu e stilul meu. Mi se pare foarte ca lumea când găsesc oameni care să înţeleagă chestia asta fără să o exprim explicit. Mă simt şi eu bine, sunt şi ei ok şi ne pupăm în mod spontan.
Tocmai m-am întors dintr-o excursie superbă în Croaţia, ţară despre care nu ştiam foarte multe în afară de faptul că are multă mare. Şi ca după fiecare excursie reuşită trec printr-un sevraj în care trebuie să revin cu picioarele pe pământ şi cu mintea aici, acasă, şi să mă împac cu nişte lucruri în faţa cărora mă simt neputincioasă. În drumul nostru ne-am oprit şi în Serbia, ţară care nu trebuie să vă amintesc că a fost în război până nu demult. Croaţia există ca stat din 1991. Cum se face oare că oamenii aceia sunt în stare să construiască autostrăzi utilizabile, cu toate serviciile de care ai nevoie, sunt în stare să îţi ofere cazare decentă (ca să nu zic de o calitate surprinzătoare) şi în cel mai mic orăşel, sunt capabili să vorbească o limbă străină prin care să se înţeleagă cu tine, sunt capabili să aibă grijă de monumentele şi de natura lor şi să le promoveze cum trebuie şi aşa mai departe.
Te întorci în România şi îţi vine să te împuşti. Mai avem atâta cale de parcurs până să atingem un prag limită de bun simţ şi civilizaţie că mă trec fiori. Şi când mă gândesc că lucrurile doar se înrăutăţesc aici şi că toate eforturile constructive sunt înăbuşite, îmi apare şi certitudinea că pe parcursul vieţii mele nu voi asista la vreo schimbare a acestei societăţi. Lucru care mă deprimă ca în visele alea proaste când vrei să fugi, dar parcă ai plumb în picioare şi te mişti cu greutate. Poate nu suntem un rezultat cultural şi istoric compatibil cu ce vedem peste graniţe. Dar asta nu mă împiedică să îmi doresc să fie şi la noi frumos. Să mă bucur că ies pe stradă, nu să mă feresc de mirosul din autobuze. Să mă plimb în centrul vechi şi să pot vizita locuri sau pur şi simplu să pot bea un suc în linişte fără privelişti cocălăreşti care îţi fac scârbă.
Ştiu că ar fi posibil şi că am avea la fel de multe de oferit ca şi alte ţări, dacă nu chiar mai mult. Dar pe noi nu ne interesează. Şi asta mă oftică.
Dacă veţi parcurge drumul dintre Piaţa Rosetti şi Calea Moşilor cândva zilele astea o să vă rog să acordaţi o atenţie mai mare stâlpilor de pe marginea trotuarului. S-ar putea ca pe lângă veşnicele afişe care anunţă săpat de puţuri de diferite adâncimi, concerte sau meditaţii diverse să vă rămână ochii aţintiţi asupra unei foi albe de hârtie pe care scrie mare: Te iubesc! Întoarce-te la mine!!!
În naivitatea mea romantică îmi place să cred că un suflet chinuit a simţit nevoia să facă ceva, orice, oricât de absurd şi improbabil să dea rezultate, ca să-şi capete viaţa înapoi. Toată admiraţia pentru el/ea, sper din inimă că o să găsească ceea ce caută.
Dacă naivitatea mea a fost însă păcălită de o glumă a unor puşti plictisiţi, vă rog nu-mi spuneţi. Prefer să rămân în visul meu frumos în care gesturile nebuneşti din dragoste încă mai există.
Pentru că e cald şi frumos şi e linişte. Pentru că lucrurile par mai simple sau poate chiar sunt.
Dar n-aş vrea să fiu singură.
Mă uitam astăzi în autobuz la un cuplu care stătea lângă mine. El încerca să îi intre în graţii, ea se uita în partea opusă şi nu vorbea cu el, era supărată. Mi-am dat seama brusc că de foarte puţine ori văd cupluri pe stradă care să exprime o bucurie simplă şi puternică de a fi împreună. De cele mai multe ori se ţin de mână indiferent, parcă din inerţie, vorbesc doar banalităţi despre viaţa de zi cu zi sau în cel de-al doilea caz, se ceartă. Primul meu gând când îi văd este că e aşa păcat că nu se bucură de timpul pe care îl au împreună. În timpul doi mă gândesc că poate aşa le este lor suficient să se exprime, că nu toate relaţiile trebuie să reverse iubire şi nu toţi trebuie să aibă fluturi în stomac când sunt cu jumătatea lor. Şi atunci care mai e farmecul? Mi se pare inutil să stai cu cineva dacă nu ai măcar o dată senzaţia că te topeşti când apare.
Am şi eu o curiozitate. Sper să răspundeţi sincer, cei care citiţi.
De vreo două săptămâni m-am apucat de aerobic. M-am cam săturat de stat mereu jos şi acasă şi la şcoală şi la serviciu şi în autobuz etc. Simţeam nevoia de mişcare. Aşa că mi-am făcut abonament şi acum mă bucur din plin de febra musculară. 
Miercuri, după ce am terminat antrenamentul, în vestiar intră o doamnă care se pregătea pentru ora următoare. Nimic obişnuit până acum, doar că a intrat ţipând direct: “Scumpesc ăştia abonamentu’?” Noi toate ne uitam un pic interzise şi nu prea am răspuns pentru că nu ştiam despre ce vorbeşte. Asta n-a împiedicat-o să continue revolta faţă de preţurile care tot cresc şi nu se regăsesc în servicii şi în condiţii. Şi spune eleganta damă: “Păi cum, să ajungă să coste 20lei ora? Cât o meditaţie?”
Lângă ea stătea întâmplător chiar una din antrenoarele de aerobic, care s-a uitat la ea şi a început să-i spună cum fratele ei, profesor de sport, este mereu luat la întrebări de părinţi cu privire la mediile şi notele copiilor la această materie. La care doamna noastră: “Păi nu e ca matematica…”
Lăsând aspectul bunului simţ la o parte, stăteam şi mă gândeam: în mintea românului sportul este un lucru marginal şi nicidecum la fel de important ca alte lucuri care se învaţă. E irelevant că te dezvoltă fizic, că te dezvoltă şi mintal (pentru că nu e mereu uşor să coordonezi ritmic mişcări făcute de piciorul stâng cu cele făcute de mâna dreaptă) şi că la urma urmei, antrenorii te învaţă nişte mişcări şi tehnici de respiraţie de exemplu care se pot dovedi utile de-a lungul vieţii tale. Şi dacă ar fi să comparăm preţuri, nu există meditaţie sub 50lei, deci de ce să mă agit că o oră de mişcare costă 20lei? (doamna nu prea fusese la orele de mate că de fapt la un calcul simplu ies 15lei pe oră. Sau poate şi meditaţiile la mate au fost prea scumpe. )
În orice caz, în conştiinţa noastră colectivă se perpetuează ideea că sportul este puţin important, că atleţii sunt de fapt nişte proşti care ştiu doar să alerge şi că efortul fizic este cumva inferior calitativ şi valoric efortului intelectual. Până când nu o să ne dăm seama de importanţa exerciţiului fizic pentru sănătatea noastră nu o să apreciem cum trebuie munca celor care îşi fac o meserie din asta. Până una alta, eu plătesc şi consider că face banii.
“La nivelul simplei gândiri, care cu greu putea atunci să se preocupe de altceva decât de experienţele esenţialmente negative ale presimţirii nefaste, neliniştii şi tăcerii pline de ameninţări, era posibilă doar radicalizarea şi nu un nou început şi o reconsiderare a trecutului.“
Între trecut şi viitor: opt exerciţii de gândire politică – Hannah Arendt, Bucureşti, Ed. Antet, 1997, p. 31 (format electronic)
Am găsit acest citat într-unul din textele pe care le avem de citit la seminarul de Cultură şi Comunicare. În context, el explica apariţia regimurilor totalitare ca o ruptură faţă de tradiţia care nu putea fi continuată sau raportată la un cadru social şi politic nou. Această ruptură a fost intuită sub diferite forme de marii gânditori ai epocii moderne (Kirkegaard, Marx, Nietzsche etc).
Mi-am notat citatul pentru că sunt întru totul de acord că unele lucruri trebuie modificate de la rădăcină. Nu merge întotdeauna intenţia, gândul sau dorinţa de a schimba lucrurile prin căile deja bătătorite. Uneori, oamenii ca să se trezească au nevoie de o alarmă suficient de puternică. Şi asta se aplică în foarte multe situaţii. Îmi vin două acum în minte şi ele sunt şi ideea acestui post.
În primul rând, citesc acest fragment şi mă gândesc la România de azi: care o sa fie alarma noastră de trezire? Pentru că va trebui să fie una capabilă să dărâme toate falsele valori pe care societatea românească pare să le consolideze. Mulţi se gândesc la dictaturi şi conducători puternici (mai multe aici), dar asta doar pentru că asta ne-a fost dat să vedem până în prezent când vine vorba de controlul deplin al unui stat şi al unei societăţi. Dar aşa cum dictaturile au luat prin suprindere societăţile secolului XX, este posibil să fim şi noi luaţi prin surprindere de vreo găselniţă administrativă. Sau nu.
În al doilea rând, relaţiile. Sunt momente în care doi oameni oricât de mult s-ar strădui să treacă peste anumite inconveniente, să consolideze relaţia, să uite şi să ierte, nu reuşesc. Sau dacă nu încearcă amândoi, cel care are ceva de spus nu reuşeşte să se facă auzit şi înţeles. Şi atunci rămâne varianta unui pas neaşteptat pentru celălalt, poate dureros, însă la urma urmei necesar. Pentru cine are curajul să îl facă.
Cred că avantajul acestor schimbări radicale este că îţi oferă puţin loc de manevră. Eşti constrâns/ă să îţi rearanjezi priorităţile şi să te adaptezi. Să te trezeşti.
