Fără titlu

Din cauza ideilor exprimate de aceste două articole îmi doresc să plec din ţară către ceva mai bun. Merită chinul de aici? Se pare că nu ajungem nicăieri şi până una alta o viaţă am, i-o dau României mizere, degradante, profitoare şi nerecunoscătoare?  Sunt tristă.

Mircea Cărtărescu

Rodica Culcer

România, ţara unde nu poţi să te îmbraci frumos.

Sau mai corect spus, unde poţi să te îmbraci cum vrei dacă eşti dispusă să suporţi consecinţele: replici de agăţat de copii loviţi de pubertate şi hormoni, psss-ituri, fluierături, priviri şi atingeri “accidentale”. Ţin să menţionez că mă refer la orice înseamnă mai mult decât blugi, adidaşi şi un tricou, fie că e vorba de o fustă, o bluză cu decolteu sau pantaloni scurţi. Suntem prea înapoiaţi se pare ca să ne purtăm civilizat când vedem ceva care ne place sau nu.

Păreri?

Voi nu faceţi nimic, noi nu vă vrem!

Am primit un e-mail în legătură cu o petiţie iniţiată de profesori pentru ca politicienii să nu fie prezenţi la deschiderea anului şcolar în unităţile de învăţământ.

Am semnat pentru că mi se pare o acţiune total lipsită de substanţă şi nesusţinută de celelalte acţiuni ale clasei politice din România cu privire la educaţie. Dacă îi interesează şi le face aşa multă plăcere să fie alături de profesori şi elevi, îmi doresc să o arate altfel şi pe parcursul anilor, nu doar în prima zi de şcoală.

Dacă vreţi să semnaţi petiţia e aici.

Interviu despre educaţie

Marian Staş vorbeşte despre transformările prin care trebuie să treacă sistemul educaţional românesc şi despre viziunea  sa asupra procesului într-un interviu acordat HotNews.

Lecţii de la hârtier

Am descoperit un interviu superb prin simplitatea şi sinceritatea lui. Mă duce cu gândul la lucrurile pe care ni le dorim cu adevărat, dar pe care nu avem curajul să le facem şi în acelaşi timp la lucrurile esenţiale pe care le uităm în haosul zilnic.

Pasajul meu preferat: “Sistemul asta in care traim si in care mai degraba ne vindem decat sa vindem ceva. Mai degraba suntem ganditi decat gandim, cum spunea Claude Karnoouh.”

Citiţi pe îndelete.

e-România – tot de mântuială

Eram pornită să scriu un post răutăcios către autorităţile române care din dorinţa de a îmbunătăţi imaginea online a României, ajung să uite lucruri elementare de gramatică sau citare a surselor. Ieri la Radio Guerilla la ştiri anunţau că portalul e-România care abia a fost lansat este plin de greşeli, de paragrafe întregi luate de pe Wikipedia fără a da sursa etc. Un scurt exemplu de ortografie şi imagine pozitivă. Mai bine spuneau direct că avem trei sisteme de învăţământ paralele, oricum cam aşa e.

“În afară de sistemul oficial de şcolarizare, sa adăugat recent şi sistemul privat echivalent, există şi un sistem de meditaţii, semi-legal şi informal. Meditaţiile sunt folosite de cele mai multe ori în timpul liber ca o pregătire pentru diferitele examene, care sunt în mod notoriu dificile. Meditaţiile sunt larg răspândite, iar acestea pot fi considerate ca o parte din sistemul de învăţământ.”

Sursa: e-România

În orice caz, după reacţia critică de ieri a presei, astăzi pe prima pagina a site-ului apare că informaţiile de pe site sunt publicate doar pentru a dovedi că acesta funcţionează. Reacţie promptă de PR, însă dragilor, de ce l-aţi mai lansat în cazul ăsta? Ca să respect aţi un deadline indiferent de calitatea slabă a produsului, corect? Dacă cineva accesează site-ul o face ca să vadă că acesta funcţionează sau ca să obţină informaţii corecte, relevante şi complete? Din păcate vorba românului cu “Lasă, mă, că merge şi-aşa” văd că se aplică mai mereu.

Începe distracţia

E frumos să vezi ce fac cetăţenii români prin Europa. Nu ştiu dacă soluţia nemţilor este eficientă, până una alta cred că nu face decât să hrănească obiceiul şi aşteptarea lor de a primi chestii mereu fără să depuna vreun efort constructiv. Autorităţile germane se spală pe mâini şi ni-i trimit înapoi. Poate pe de-o parte au dreptate, sunt cetăţeni români, dar poate pe de altă parte suntem laolaltă responsabili de modul în care abordăm problema ca cetăţeni europeni. Nu am încă un răspuns. Cert e că situaţia devine din ce în ce mai gravă.

Articolul aici.

Home

Vă recomand să vedeţi filmul. E o combinaţie nu foarte comfortabilă de vină, pesimism, poveste cu perspective şi speranţă. Imaginile sunt incredibile, iar coloana sonoră e genială. Mă face să regret că nu am văzut mai multe pe lumea asta. Filmul merge mai mult pe partea emoţională decât An Inconvenient Truth al lui Al Gore, însă cred că împreună se completează. Îmi place ideea de a-l pune pe YouTube în mai multe variante şi cu traduceri, e o mişcare bună ca să îl faci vizibil pentru cât mai mulţi oameni.

Cred că încălzirea globală există şi cred că o să ne afecteze din ce în ce mai mult. Mă bucură însă încheierea documentarului, aveam senzaţia că multe guverne nu prea reacţionează, dar se pare că iau totuşi măsuri. Mă bucur şi mai mult că educaţia şi ONG-urile sunt enumerate ca factori ce ar putea ajuta procesul de “vindecare”. Poate aici e bucăţica mea de ajutor, cine ştie.  Sunt încântată şi sper să apară cât mai multe iniţiative de acest gen.

Votul – act de responsabilitate civică?

După părerea mea atunci când mergi la vot ar trebui să se umfle sufletul în tine de mândrie că eşti cetăţean român şi că te comporţi ca atare. Că te duci şi îţi exprimi dorinţele care vor fi ascultate de cineva, că te implici şi că poţi să participi şi tu într-o mică măsură în viaţa statului.

Dar de fapt, experienţa votului în România începe să devină una ruşionoasă. După ce citeşti şi citeşti şi citeşti lucruri de genul acesta te întrebi ce rost mai are. La un moment dat te vezi pe tine drept un papagal naiv care cu toată bună credinţa încearcă să se implice, dar care de fapt este irelevant în faţa planurilor măreţe din culise. Ce ştampilăm noi acolo e degeaba? Şi dacă da, de ce să te mai duci? Să te uiţi în stânga şi în dreapta şi să ţi se pară că privirile tuturor spun: “Uite-l/Uite-o mă, chiar crede că înseamnă ceva.” Şi dacă nu te duci, ce rezolvi? Le e mai uşor să numere voturile aranjate.

Eu mă duc pentru că altfel nu am niciun drept să mă plâng. Fac tot ce pot să fac eu pe scena politică în momentul de faţă: ştampilez. Şi cred că acest act îmi dă dreptul ca după aceea să fiu nemulţumită de rezultat dacă e cazul, să critic, să vorbesc de rău, să îmi dau cu părerea şi să mă revolt. Pentru că eu mi-am făcut treaba. Ei de ce nu şi-o fac?

Later edit: un mare căcat. Mi-e ruşine că aceste trei personaje o să mă reprezinte în Europa. Jalnic.

Descoperă ce-ţi place!

Acesta este sloganul unei campanii care tocmai s-a încheiat, dar care pe mine m-a bucurat tare mult. Tudor Chirilă s-a hotărât să meargă în cinci licee din Bucureşti şi să le vorbească tinerilor despre alegerea carierei. Din câte am înţeles mesajul de bază al campaniei “Chirilă în licee” s-a învârtit în jurul ideii că poţi face ce-ţi place şi că munca, cinstea şi integritatea sunt mai importante decât zerourile din cont, care vin de fapt ca o consecinţă a pasiunii pentru ceea ce faci. Un mesaj inspiraţional, încrezător şi motivant, chiar dacă greu de păstrat în societatea în care trăim.

Copiii au nevoie de astfel de mesaje şi de iniţiative, însă din păcate dacă aceşti 2,3,5 oameni care le spun lucruri frumoase nu sunt susţinuţi de sistemul educaţional în care ne petrecem aproximativ 15 ani din viaţă nu o să ajungem nicăieri. După părerea mea şcoala ar trebui să fie mult mai concentrată pe nevoile de orientare în carieră ale unui adolescent care de multe ori alege după ureche şi ajunge să-şi dea seama că nu a găsit ceea ce caută şi ceea ce îi trebuie. Şi adolescentul nostru nu schimbă nimic pentru că din nou,  şcoala şi societatea nu l-au învăţat să-şi ia viaţa în mâini, să îşi asume deciziile şi să facă o schimbare dacă simte nevoia şi poate, ci l-au învăţat să nu aibă iniţiativă şi să se resemneze în timp ce îl ia valul. E doar un cerc vicios, dar care unde trebuie rupt oare?