You are currently browsing the category archive for the 'School&Work' category.
“La nivelul simplei gândiri, care cu greu putea atunci să se preocupe de altceva decât de experienţele esenţialmente negative ale presimţirii nefaste, neliniştii şi tăcerii pline de ameninţări, era posibilă doar radicalizarea şi nu un nou început şi o reconsiderare a trecutului.“
Între trecut şi viitor: opt exerciţii de gândire politică – Hannah Arendt, Bucureşti, Ed. Antet, 1997, p. 31 (format electronic)
Am găsit acest citat într-unul din textele pe care le avem de citit la seminarul de Cultură şi Comunicare. În context, el explica apariţia regimurilor totalitare ca o ruptură faţă de tradiţia care nu putea fi continuată sau raportată la un cadru social şi politic nou. Această ruptură a fost intuită sub diferite forme de marii gânditori ai epocii moderne (Kirkegaard, Marx, Nietzsche etc).
Mi-am notat citatul pentru că sunt întru totul de acord că unele lucruri trebuie modificate de la rădăcină. Nu merge întotdeauna intenţia, gândul sau dorinţa de a schimba lucrurile prin căile deja bătătorite. Uneori, oamenii ca să se trezească au nevoie de o alarmă suficient de puternică. Şi asta se aplică în foarte multe situaţii. Îmi vin două acum în minte şi ele sunt şi ideea acestui post.
În primul rând, citesc acest fragment şi mă gândesc la România de azi: care o sa fie alarma noastră de trezire? Pentru că va trebui să fie una capabilă să dărâme toate falsele valori pe care societatea românească pare să le consolideze. Mulţi se gândesc la dictaturi şi conducători puternici (mai multe aici), dar asta doar pentru că asta ne-a fost dat să vedem până în prezent când vine vorba de controlul deplin al unui stat şi al unei societăţi. Dar aşa cum dictaturile au luat prin suprindere societăţile secolului XX, este posibil să fim şi noi luaţi prin surprindere de vreo găselniţă administrativă. Sau nu. 
În al doilea rând, relaţiile. Sunt momente în care doi oameni oricât de mult s-ar strădui să treacă peste anumite inconveniente, să consolideze relaţia, să uite şi să ierte, nu reuşesc. Sau dacă nu încearcă amândoi, cel care are ceva de spus nu reuşeşte să se facă auzit şi înţeles. Şi atunci rămâne varianta unui pas neaşteptat pentru celălalt, poate dureros, însă la urma urmei necesar. Pentru cine are curajul să îl facă.
Cred că avantajul acestor schimbări radicale este că îţi oferă puţin loc de manevră. Eşti constrâns/ă să îţi rearanjezi priorităţile şi să te adaptezi. Să te trezeşti.
Astăzi sunt încântată de multe lucruri şi voi scrie aici despre câteva dintre ele. Am găsit un articol care spune că anul 2011 va fi Anul European al Voluntariatului. Nu pot spune decât YAAAAAAY!!! 
Cred că este foarte important şi pentru noi să creştem interesul pentru acest tip de activitate printre elevi şi studenţi şi mă aştept la campanii şi evenimente care să atragă atenţia asupra domeniului. În mintea românului voluntariatul este o treabă pentru fraieri care muncesc degeaba pentru alţii şi pentru nişte cauze pe care ei le numesc nobile şi care ţin de fapt de naivitate. Îmi spune cineva că nu e aşa? Vă rog!! Pentru mine voluntariatul este cea mai liberă şi simplă metodă de a învăţa lucruri şi de a fi util societăţii. De multe ori ne gândim că a fi util înseamnă a face lucruri mari, a inventa lucruri, a aduce profit, când de fapt poţi să aduci un plus de valoare participând la campanii de educaţie sexuală în şcoli de exemplu. Faptul că faci totul din proprie voinţă nu poate decât să ducă la rezultate grozave pentru că dai tot ce ai tu mai bun fără constrângeri exterioare.
Sunt încântată peste măsură de faptul că am un curs la facultate (pe numele lui Formare Profesională şi Training cu dna. prof. Camelia Crişan) unde una dintre cerinţele pentru a promova este o perioadă de voluntariat într-o organizaţie. Voluntariat care să fie concentrat în jurul unui obiectiv de dezvoltare personală pe care ni-l alegem individual şi pe care îl urmărim cu ajutorul unui mentor din organizaţie. Ce poate fi mai tare? Noroc că mai există şi contexte de genul acestui curs care te ajută să vezi un pic mai mult, să experimentezi şi să înveţi şi tu cu tine. Cursul e opţional. Chiar sunt curioasă câţi dintre cei care ar fi vrut să îl aleagă înainte să ştie condiţiile de evaluare vor să continue.
Şi tot legat de voluntariat, AIESEC pregăteşte un seminar pe această temă, AEGEE pilotează un program în Colegiul Naţional “Mihai Viteazul” din Bucureşti în martie pe această temă şi sunt convinse că şi alte organizaţii încep să dea din ce în ce mai multă importanţă voluntariatului. Ceea ce nu mă face decât să privesc cu optimism către anul 2011!
Astăzi la curs am vorbit despre cotitura lingvistică. Destul de complicat şi abstract. Am ajuns însă la paradigme şi la faptul că “în şcoli se predau paradigme”, nu materii. Noi am crescut în paradigma pozitivistă în care claritatea, precizia, sistematicitatea şi univocitatea sunt valori. Nu vă pare cunoscut faptul că există doar o anumită variantă corectă de rezolvare la teste, că totul are un răspuns corect şi doar acela şi că toate lucrurile sunt explicabile? Cred că nimeni (sau foarte puţini) în învăţământul preuniversitar românesc o să spună vreodată că lucrurile sunt neclare, nesigure şi neverificate (spun preuniversitar pentru că după aceea, în unele cazuri, încep să îţi fie provocate şi ţie ideile şi percepţiile). E valabil cât de cât până aici?
Bun. Şi stau şi mă uit în jurul meu în amfiteatru. Când ritmul vorbirii este de dictare, toată lumea are treabă, scrie. Când ritmul este de vorbire liberă începe rumoarea şi nimeni nu mai e atent (culmea!) tocmai atunci când chiar sunt spuse lucruri. De când am pus creionul în mână, dar ce vorbesc, de când am luat tacâmurile în mână, tot ce am făcut a fost să reproducem mecanic ceea ce ni s-a spus să facem. Şi se spune că mintea începe să lenevească dacă nu o pui la muncă. Iar a filtra informaţia şi a scrie ceea ce înţelegi din ce se dicută e într-adevăr un pic prea multă muncă.
Mi-ar plăcea să văd în jurul meu mai multă energie concentrată către a învăţa şi a te dezvolta şi nu către a trece ca gâsca prin apă prin tot. Cred că pe lângă paradigma cu care ne înconjoară, sistemul nostru educaţional te mai învaţă şi să cauţi aparenţe, diplome, medii, titluri, mai degrabă decât să cauţi să devii mai competent şi mai bun ca şi om. Ca să nu trăieşti degeaba.
Cătălin Lascu ne împărtăşeşte câte puţin din ce înseamnă şi cum se manifestă războiul Coca Cola-Pepsi Cola în timp ce ne povesteşte şi traseul lui profesional între cele două companii. Mi-a plăcut articolul pentru poveştile din culise (mai ales că am crescut ca un mare fan Coca Cola şi o prefer încă înaintea Pepsi-ului), dar şi pentru inteligenţa profesională pe care o are acest om. După cum bine spune şi el, realizările lui nu sunt foarte cunoscute la noi din păcate.
La începutul lui august mă aflam în Polonia cu proiectul Expedition Inside Culture care mi-e tare drag. Am hotărât cu grupul să ne păstrăm la final 2 zile de petrecut în Cracovia, oraşul nostru de suflet. Împreună cu Vali ne-am pus în minte să explorăm şi alte părţi ale oraşului pe care până atunci nu le văzusem, cum ar fi fabrica lui Schindler. Am luat frumos harta într-o dimineaţă şi am pornit pe jos peste Wisla, pe partea ei stângă pe care nu o mai văzusem până atunci. Am ajuns în zona industrială. Fabrici, maşini, construcţii, câini. Nimic deosebit până aici. Uitându-ne în stânga şi-n dreapta după numele străzilor, am trecut pe lângă clădirea care nu ne-a atras atenţia decât prin prezenţa unei plăci neconvingătoare plasate în lateral. După câteva minute, maşinuţele cu turişti răsunând a explicaţii în engleză, germană şi franceză ne-au confirmat faptul că am ajuns unde trebuia. Din păcate, în afara dimensiunii nu pot să zic că am reţinut ceva, pentru că intrarea era acoperită şi accesul interzis. Din fericire, transformă clădirea în muzeu aşa că poate următoarea dată o să mă lămuresc mai bine.
*clădirea albă este fabrica propriu-zisă*
Dar aici abia începe totul. Vali era hotărât să ajungem într-o piaţă cu scaune mari de care i-a povestit Radu. Era un monument în cinstea cuiva. Ne-am învârtit destul de mult, am întrebat oameni pe stradă, ne-am întâlnit cu o poloneză foarte drăguţă care mai trecea prin România din când în când şi ne-am tot agitat până când în final am zărit ceva ce semăna a scaun undeva la vreo 100m de unde eram. A se menţiona faptul că nimeni nu a putut să ne zică unde se afla misterioasa piaţă.
Dacă tot am ajuns aici hai să ne uităm prin jur. În faţa noastră era un punct de unde puteai cumpăra materiale informative şi ceea ce ne-a atras atenţia era un alt monument care ne-a dus cu gândul la ce se întâmplase acolo fără a ne lămuri complet însă.
Lângă, era şi harta salvatoare care ne-a lămurit. Ne aflam pe locul fostului ghetou din Cracovia. Piaţa era construită pentru că atunci când a fost eliminat ghetoul mobila şi alte lucruri aparţinând evreilor au fost aruncate în stradă. Pe baza acestei a doua hărţi şi a ghidului pe care l-am cumpărat am făcut câţiva paşi şi pe străzile din jur încercând să găsim punctele pe unde intrau în canalizare ca să iasă din ghetou sau clădirile pe care harta le menţiona ca fiind locuri de exterminare. Le-am găsit, pe unele dintre ele mai vii ca niciodată. Evident că acel cartier a fost reconstruit şi că oamenii îşi desfăşoară activitatea sau locuiesc acolo, însă dacă ştii şi cauţi vei găsi cu siguranţă semne ale istoriei locului (ca de exemplu găurile de glonţ din clădire).
Ne-am dat ulterior seama că trecusem şi pe lângă o rămăşiţă din fostul zid al ghetoului pe care era o placă pe care nu o puteam citi.
În final ne-am abătut şi prin cimitirele evreieşti din zonă, unde în mod surprinzător cel mai frapant lucru nu sunt mormintele, ci gardurile. Sunt construite din bucăţile de morminte folosite la Auschwitz pentru a pava drumul spre lagăr. După părerea mea este unul din cele mai morbide lucruri pe care ai putea ca om să le faci.
Mai văzusem numeroase locuri cu acelaşi istoric. După Auschwitz pe o zi friguroasă şi ploioasă, cred că pot spune că am resimţit câte ceva din ce ar trebui să ne spună locurile astea. Însă faptul că aceste bucăţele de istorie sunt încă acolo în stare naturală, fără procesări, întreţineri, muzee, mediatizare, turişti m-a impersionat şi m-a surprins, iar faptul că aproape nimeni nu ştie de ele m-a întristat. A fost a treia mea vizită în Cracovia şi nimeni niciodată nu mi-a spus despre ceea ce se afla pe partea stângă a Wislei. Mă face să mă gândesc la câte lucruri nu ştiu despre Bucureşti.
Tocmai am terminat de văzut Fahrenheit 9/11 (ştiu că sunt mult în urmă cu filmele ) şi cu toate că toate acele teorii ale conspiraţiei sunt foarte intrigante şi coerente până la un punct (limita mea de înţelegere şi informaţiile disponibile), ceea ce m-a şocat de fapt se află în a doua parte a filmului: oamenii. Soldaţii care luptă acolo, familiile care îi aşteaptă acasă, cetăţeni cu un simţ civic extraordinar de “dezvoltat”.
Consider că îţi trebuie îngrozitor de mult sânge rece şi trebuie să fii destul de bine spălat pe creier ca să spui că oamenii pe care tu îi ucizi sunt cam supăraţi că eşti acolo şi tu nu înţelegi de ce. Îţi trebuie aceeaşi stare de spirit ca să ai până şi o melodie preferată care să acompanieze crimele. Nu spun că toţi soldaţii se află încă în această stare adâncă de ignoranţă, sunt sigură că mulţi s-au prins cum stă treaba. Problema este că nimeni (sau doar foarte puţini) nu s-a prins înainte să fie prea târziu. Ne-am dovedit nouă înşine încă o dată că degeaba ne flatăm că am evoluat, că gradul nostru de civilizaţie este nemaiîntâlnit etc. Nimic esenţial nu s-a schimbat. Propaganda există, minciuna există, conspiraţiile există, (auto)distrugerea există, ura există, prostia există, manipularea există, ipocrizia există, interesele există. Şi toate există prin excelenţă în ţara tuturor posibilităţilor, în patria democraţiei şi a libertăţii.
Cum să te duci tu cetăţean american să promovezi înrolarea în armată tinerilor care vor să meargă la facultate? Cum să te uiţi în ochii lor şi să le spui că Shaggy a fost în armată şi că o să călătorească în jurul lumii şi că o să fie fericiţi când alţi naivi ca ei mor pe capete? Cum să te duci tu reprezentant al unei companii XYZ la o conferinţă despre cum războiul ne ajută şi cum o să ne îmbogăţim toţi odată ce îi facem pe “barbari” să ne asculte şi să ne dea tot petrolul? Parcă eram oameni în primul rând şi abia apoi maşinării de făcut bani. Sau poate lucrurile s-au schimbat.
Luptăm războiul altora degeaba. Oamenii din Irak nu au nevoie să fie eliberaţi. O duceau tare bine în cultura lor, cu stilul şi ritmul lor de viaţă. Nu suntem dumnezeii omenirii pentru că trăim noi în democraţie şi vezi Doamne de-asta avem acces la singurul adevăr valabil şi singurul bine posibil. Suntem nişte proşti care ascultă de un prost mai mare care din păcate e în postură de decizie. Eu una ştiu sigur că în momentul de faţă SUA nu sunt nici pe departe modelul de stat pe care vrem să-l atingem. Eu una sigur nu vreau. Conducătorii patriei noastre…e o întreagă altă discuţie. În orice caz, probabil că dacă am analiza numeroase alte conflicte politice şi militare din lume am descoperi multe puncte comune cu ce se întâmplă în SUA. Dar vizibilitatea pe care şi-o creează ne face să discutăm mai mult depre problemele lor.
Filmul (şi de fapt situaţia) este un material de dezbatere excelent pentru scopuri didactice la FCRP: Pornind de la modul în care s-a muşamalizat totul, construcţia mesajelor şi atingerea publicurilor în puncte cheie în momente cheie, modul încare s-au folosit de psihologia maselor şi modul în care au profitat de cea mai mică modificare în contextul politic internaţional. Apoi contradicţiile între declaraţii şi acţiuni, între decizii şi perspective. Numai să te gândeşti la munca acelui amărât de consilier de imagine al lui Bush şi la ce a rezultat după mandatul lui, modul în care apare, ce zice şi ce face. Absolut interminabil.
Sunt revoltată şi uşor confuză. Uitaţi-vă la film dacă nu aţi făcut-o încă. Dacă da, mai uitaţi-vă o dată de dragul observaţiei. Eu una în momentul ăsta mi-aş dori să pot să gândesc mai mult de una singură.
